Saghin Sabrina
Pentru români, perioada comunistă a fost una dificilă, plină de lipsuri și restricții. Chiar dacă autoritățile nu au interzis în mod explicit sărbătoarea Paștelui, regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu a suprimat aproape orice manifestare religioasă publică. În acest context ostil, credința a continuat să existe în sufletele oamenilor, fiind trăită cu discreție, speranță și ingeniozitate.
Departe de ochii Securității, românii au păstrat tradițiile pascale și și-au transmis valorile din generație în generație, adaptându-se din mers la rigorile unei epoci în care religia fusese marginalizată și înăbușită sistematic.
Cum era sărbătorit Paștele în perioada comunistă
În România comunistă, sărbătoarea Paștelui nu figura în calendarul oficial. Statul ateu promova o ideologie în care religia era considerată un opiu al poporului, iar manifestările religioase publice erau descurajate sau chiar pedepsite. În școli, educația religioasă fusese complet eliminată, iar orice referință la sărbători religioase era considerată subversivă. Cu toate acestea, mulți români nu au renunțat la credință. Deși nu se vorbea deschis despre Dumnezeu, religia trăia în familie, în intimitatea căminului și a comunităților mai retrase.
Slujbele religioase se țineau în taină, mai ales în orașe, unde controlul autorităților era mult mai strict. Preoții erau urmăriți și adesea arestați, iar unii dintre ei chiar au fost trimiși în închisori pentru curajul de a continua activitatea pastorală. Chiar și seminariile teologice, deși nu au fost desființate complet, funcționau sub stricta supraveghere a regimului, iar accesul era limitat. Însă nici presiunea sistemului, nici frica nu i-au împiedicat pe credincioși să participe la slujbele de Înviere sau să respecte, pe cât posibil, tradițiile.
În noaptea de Paște, oamenii se adunau în jurul bisericilor, uneori cu riscul de a fi amendați sau anchetați. Se aprindeau lumânări, se rosteau rugăciuni și se cântau cântece tradiționale pascale. În ciuda tuturor obstacolelor, românii au găsit mereu căi de a-și păstra identitatea spirituală și de a transmite mai departe credințele moștenite din străbuni.
Tradiții pascale sub presiunea regimului
În afară de componenta religioasă, sărbătorile pascale însemnau și un efort uriaș pentru a păstra tradițiile culinare. Una dintre cele mai mari provocări era procurarea alimentelor specifice acestei perioade, în special a cărnii de miel. În anii ’80, criza alimentară se adâncise grav, iar regimul impusese interdicții dure privind transportul de alimente între județe. Pe fondul penuriei generale, aprovizionarea devenise o adevărată aventură.
În mediul rural, situația era ceva mai ușoară, pentru că oamenii aveau gospodării proprii sau rude care creșteau animale. În schimb, în orașe, procurarea cărnii de miel era un act de curaj și creativitate. Una dintre poveștile cele mai cunoscute din acea perioadă este legată de transportul mielului în sicrie improvizate. Oamenii își riscau libertatea pentru a aduce carne de la sate, recurgând la metode inedite pentru a păcăli autoritățile. Folosirea unui sicriu pentru a ascunde mielul devenise un tertip răspândit: plasat în portbagaj, acesta trecea neobservat de milițieni, care, din respect sau teamă, nu îndrăzneau să verifice conținutul.
În gospodării, pregătirile începeau din timp. Ouăle roșii, cozonacii, pasca și friptura de miel erau realizate cu mari eforturi și sacrificii. Ingredientele erau adunate treptat, prin relații, schimburi sau din „pachetele” trimise de rudele de la țară. Fiecare gospodină avea grijă să respecte rețetele moștenite, iar mesele de Paște deveneau prilejuri de reîntregire a familiei și de păstrare a normalității într-o lume anormală.
În același timp, regimul Ceaușescu desfășura o campanie agresivă împotriva bisericilor. Între 1977 și 1987, mai multe lăcașuri de cult au fost demolate sau mutate, în cadrul planului de sistematizare urbană care urmărea remodelarea orașelor după un model comunist. Cutremurul din 1977 a oferit o oportunitate ideală pentru aceste intervenții radicale. Biserici valoroase din punct de vedere istoric și arhitectural, precum Biserica Cotroceni, Biserica Enei sau Mănăstirea Văcărești, au fost puse la pământ fără milă. În total, douăzeci de biserici au fost complet demolate, iar alte șapte au fost relocate.
În fața acestui tablou sumbru, românii au răspuns cu tenacitate și solidaritate. Chiar dacă oficial Paștele nu exista, în sufletul lor, această sărbătoare continua să fie un reper de speranță, credință și iubire. Era un mod de a rezista, de a-și păstra identitatea și de a transmite copiilor valorile în care credeau. Astfel, în tăcerea impusă de regim, Paștele era, paradoxal, mai profund trăit, căpătând o semnificație aparte: aceea a luminii care nu poate fi stinsă nici de cele mai întunecate vremuri.
