Georgescu Dragos
Când mama mea a murit, a lăsat în urmă o singură avere: casa de la lac. Un loc mic, liniștit, retras, dar plin de suflet. Ea o cumpărase înainte să-l întâlnească pe tata, cu economiile proprii, și o transformase într-un sanctuar. Pentru mine, casa era o extensie a sufletului ei – calmă, blândă, dar puternică. Încă de mică, îmi amintesc verile petrecute acolo, prânzurile simple la umbră, zilele ploioase în care ne ascundeam sub pături, iar ea îmi citea povești în timp ce ploaia bătea în geamuri.
Mama mea vitregă a furat cheile casei de la lac pe care am moștenit-o de la mama mea decedată ca să organizeze o petrecere – dar karma i-a dat o lecție înainte să apuc eu
Unul dintre cele mai dragi amintiri rămâne vara în care am împlinit 15 ani. O săptămână întreagă doar noi două, cu clătite cu afine la micul dejun și discuții târzii în jurul focului. „Casa asta m-a salvat”, mi-a spus atunci. „Când viața devenea grea, aici îmi aminteam cine sunt cu adevărat.”
Când am pierdut-o, aveam doar 16 ani. Nu am lăsat pe nimeni să se apropie de acel loc. L-am întreținut singură, l-am păstrat intact, cu perna brodată de mama în mijlocul canapelei – cea care purta inscripția „Ape liniștite, inimă puternică”. Era spațiul ei sacru, și acum devenise al meu.
Tata, în schimb, a găsit puterea să meargă mai departe… mult mai repede. La nici un an după moartea mamei, s-a recăsătorit cu Carla – o femeie care părea mai interesată de aparențe decât de sentimente. Avea un zâmbet permanent și fals, silicoane, față fără expresie, și un mod de a spune „Drăguțo…” înainte să-ți înfigă un cuțit verbal în inimă. Dar ce m-a durut cel mai tare n-a fost cât de repede a apărut în viața noastră. Ci felul în care a șters tot ce amintea de mama.
Imediat ce s-a mutat, a început să „redecoreze”. A aruncat păturile tricotate de mama, tablourile pictate cu suflet și le-a înlocuit cu mobilă rece, minimalistă. Nimic nu mai amintea de femeia care făcuse acea casă un cămin. Mai mult, avea acest obicei oribil de a-și bate joc subtil de mama.
„Nu oricine poate purta fuste în carouri în fiecare zi”, spunea zâmbind fals. Sau: „Era… boemă. Ca o fetiță pierdută în visurile ei.” Prietenele ei râdeau cu paharele de vin în mână și făceau glume despre cum mama probabil își încarca cristalele la lună plină. Nu voi uita niciodată seara în care aveam 17 ani și am auzit-o pe Carla spunând că mama „cel puțin făcea o pâine bună”. A fost momentul în care am înțeles că nu era doar superficială, ci lipsită complet de respect.
Când am împlinit 21 de ani, am devenit oficial proprietara casei de la lac. I-am spus clar tatălui meu: „Locul ăla este sacru pentru mine. Nu are voie nimeni. Nimeni.” A încuviințat. Carla a zâmbit plastic. „Desigur, draga mea. Căsuța de zână merită să fie păstrată așa cum a fost.” Nu m-am putut abține să nu simt ironia în glasul ei.
Cinci ani trecuseră de la moartea mamei. Se apropia data care, pentru mine, era cea mai grea din an. Așa cum făceam în fiecare an, îmi luasem o zi liberă, pregătisem flori și plecasem spre lac, cu inima grea, dar împăcată că voi petrece ziua acolo, cu gândul la ea.
Când am ajuns însă… am încremenit.
Patru mașini erau parcate în fața casei. Dinăuntru se auzea muzică tare și râsete. Am recunoscut imediat vocea ei. Carla. Era acolo. În locul sfânt al mamei. Mi-au trecut prin cap tot felul de explicații: o greșeală, un eveniment confuz, o spargere? Dar casa nu părea forțată. Ușa nu era ruptă. Am urcat în tăcere pe verandă. Prin geam, am văzut o femeie stând picior peste picior… pe perna brodată a mamei. Aceeași pernă cu mesajul „Ape liniștite, inimă puternică”.
M-am oprit. Am simțit o durere în piept de parcă cineva îmi sfâșiase inima. Din casă se auzeau voci: „Pariez că avea capcane de vise atârnate peste tot!” – „Sigur”, a râs Carla. „Și ardea salvie ca să ‘curețe energia’. De parcă fumul ăla făcea ceva.” M-am dat un pas înapoi. N-am intrat. Nu am urlat, nu am făcut scandal. Am făcut ceva mai bun.
Am plecat. În liniște.
Știam un lucru clar: Carla avusese cheia. Nu era un accident. Mai târziu aveam să aflu că, în timp ce eu eram plecată într-o deplasare de serviciu la Chicago, Carla îi ceruse tatei cheia apartamentului meu, chipurile „să ude plantele”. Și, odată intrată, căutase în biroul meu și găsise cheia casei de la lac.
Când am confruntat-o, două zile mai târziu, nici măcar nu s-a prefăcut rușinată.
„Draga mea, exagerezi”, a spus, uitându-se plictisită la unghiile ei. „A fost doar o mică petrecere. Casa aia stă oricum degeaba. E păcat să nu fie folosită.” I-am răspuns calm: „Mi-ai furat cheia. Ai intrat în viața mea fără permisiune.” A râs. „Am împrumutat-o. E o diferență. În plus, nici măcar nu erai acolo în weekendul ăla.” „Era aniversarea morții mamei mele!” i-am replicat. „Nu ești în măsură să decizi cum îmi trăiesc doliul.”
Dar în loc să țip, m-am liniștit.
Am spus doar: „Înțeleg cum gândești.”
Și apoi am sunat avocatul. Ceea ce Carla nu știa era că, în anul precedent, instalasem un sistem complet de securitate în casă. Camere de supraveghere, stocare în cloud, tot ce trebuie. Totul fusese înregistrat: cum deschide ușa cu cheia, cum se distrează cu prietenele, cum râd de mama și cum una dintre ele sparge un obiect din sticlă colorată făcut manual de mama.
Avocata mea, Jennifer, era o femeie de vârsta mamei și o cunoscuse din cursuri de pictură. „A fost o femeie extraordinară”, mi-a spus când a văzut filmările. „M-a ajutat să ies dintr-o depresie urâtă. Hai să-i facem dreptate.”
Am pus totul cap la cap: filmările, sunetele, conversațiile, comentariile sarcastice și glumele de prost gust. Dar lovitura finală a venit din mesajele pe care Carla le trimisese prietenelor sale și care au fost obținute legal:
„Adu vinul bun, petrecem în coliba aia de hippie 😏”
„N-are cum să afle, face ritualul ei de doliu după weekend 😂”
„Să vedem cum trăia și cealaltă jumătate – adică aia cu capul în nori 🤪”
Când dosarul a ajuns în fața instanței, Carla a încercat să angajeze un avocat… care, coincidență, era soțul unei femei pe care mama mea o ajutase să treacă peste depresia postnatală.
Când soția i-a spus cine este mama mea, avocatul a renunțat la caz. „Nu pot reprezenta pe cineva care batjocorește memoria unei femei care a salvat viața soției mele”, i-a transmis.
Rezultatul? Carla s-a ales cu:
Plângere penală pentru tulburare de posesie și furt calificat;
Un proces civil pentru distrugere de bunuri;
Ordin de restricție: nu avea voie să se apropie la mai puțin de 500 de metri de mine sau de casa de la lac.
Am schimbat toate încuietorile, am instalat un sistem de alarmă nou și i-am trimis factura pentru obiectul spart. Acesta fusese evaluat la 1.800 de lei de un artist local. Pe plic, am scris un singur rând:
„Ape liniștite, inimă puternică. Dar chiar și inimile puternice cer dreptate.”
