Cristina Cohuț
Nu mi-am imaginat niciodată că testamentul mamei mele va include custodia unei fete de 12 ani de care nu auzisem niciodată. Doar asta a fost o provocare, dar când am descoperit clauza ascunsă, viața mea s-a schimbat pentru totdeauna.
Nu am crezut niciodată că viața mea se va schimba atât de drastic după moartea mamei mele. Casa ei, cu podelele ei scârțâitoare și mirosul slab de lavandă, a fost întotdeauna un simbol al căldurii și stabilității. Dar stând în biroul avocatului, uitându-mă la teancul de hârtii din fața mea, am realizat cât de puțin o înțelegeam cu adevărat.
„Vei moșteni averea doar cu condiția să iei tutelă asupra unei fete”, a spus avocatul. „Casa va fi a ta după șase luni de tutelă, iar banii vor fi plătiți în rate la fiecare șase luni.”
„O fată?” Mi se strângea gâtul. „Ce fată? Eu nu… nu înțeleg.”
Avocatul și-a împins ochelarii pe nas și a scanat documentele.
„Numele ei este Violet. Are 12 ani și locuiește cu mama ta de doi ani.”
Doi ani. Mama mea luase un copil imediat după moartea tatălui meu și eu nu știam. Toate acele apeluri telefonice tăcute, comportamentul ei distant – oare de aceea?
Am condus până acasă, cu capul învârtindu-mi-se. Steve era în bucătărie, bătând la telefon. Mama lui, Chloe, era la chiuvetă, spălând o farfurie cu genul de vigoare care te făcea să crezi că îi datorează bani.
Viața în casa ei fusese întotdeauna dificilă. Nu fusese niciodată bună cu mine. După moartea mamei mele, disprețul ei față de mine părea să devină tot mai puternic.”
Când i-am spus totul lui Steve, el a pus telefonul jos.
„Trebuie să fii de acord, Kate. Viața aici nu este sustenabilă. Casa, banii – este calea noastră de ieșire.”
Cuvintele lui aveau sens, dar ceva în legătură cu testamentul părea ciudat. Mama mea era deliberată, întotdeauna gândea cu zece pași înainte. Oricare ar fi fost motivele ei pentru asta, nu erau simple.
***
Două săptămâni mai târziu, strângând în brațe un dosar cu hârtii care părea mai greu decât ar fi trebuit, am ajuns la orfelinat. Clădirea veche de cărămidă se ridica în fața mea. Stomacul mi se zvârcolea de întrebări.
Cine este Violet? De ce a ținut-o mama secretă?
Directoarea, o femeie înaltă cu ochi ascuțiți, îndulciți de anii de experiență, m-a salutat.
„Tu trebuie să fii Kate”, a spus ea, cu o voce caldă. „Violet mă așteaptă în sala de activități.”
Mi-am simțit picioarele ca de plumb în timp ce o urmăream pe un hol lung.
Când am văzut-o pe Violet pentru prima dată, mi s-a tăiat respirația. Stătea într-un colț al camerei, cu genunchii strânși la piept și o carte în echilibru pe ei. Și-a ridicat privirea, speriată, și pentru o clipă, ochii ei căprui și adânci s-au fixat pe ai mei. Erau ochii unui copil care văzuse prea multe, prea devreme.
„Este foarte independentă”, a spus directoarea, cu vocea coborând până la o șoaptă. „Mama ta a ținut foarte mult la ea, dar nu a finalizat niciodată adopția.”
Mama a păstrat-o timp de doi ani fără să-mi spună un cuvânt. De ce?
M-am ghemuit pentru a întâlni privirea lui Violet.
„Bună, Violet. Eu sunt… eu sunt Kate.” Vocea mi-a tremurat, nesigură. „Fiica ta… uh… a Oliviei.”
Violet m-a studiat, mâinile ei mici strângând mai tare cartea. „Arăți ca ea. Ca mama mea, Olivia.”
Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât mă așteptam. „Mama ta?”
„Întotdeauna mirosea a flori”, a șoptit Violet, cu ochii strălucindu-i. „Mi-e dor de ea. Și… casa noastră.”
Mi s-a strâns gâtul. Ce puteam să-i spun unui copil care pierduse totul?
„Știu că totul este… ciudat. Dar îți vom lua lucrurile și apoi vom merge la… uh… noua noastră casă. S-ar putea să dureze un pic, dar lucrurile se vor îmbunătăți. Îți promit.”
Ea a dat încet din cap, dar ochii ei triști nu arătau prea multă încredere.
Mai târziu, în timp ce împachetam puținele lucruri ale lui Violet, am găsit un plic mic ascuns în buzunarul lateral al rucsacului ei decolorat. Mâinile mi-au tremurat când l-am deschis. Înăuntru era scrisul de mână inconfundabil al mamei mele:
„Dragă, îmi pare rău că nu am îndrăznit să-ți spun acest secret. Violet a fost șansa mea la răscumpărare. Acum e rândul tău. Vei găsi răspunsurile. Cu dragoste, mamă.”
Am înghițit greu, întorcând biletul pentru a găsi o fotografie. Mama stătea lângă un bărbat pe care nu l-am recunoscut, ținând de mână un copil mic. Pe spatele fotografiei era o adresă mâzgălită cu cerneală albastră.
Am strecurat biletul și fotografia înapoi în plic și m-am uitat la Violet. Mă privea liniștită, ca și cum ar fi așteptat ceva.
***
Să locuiesc cu Violet în casa soacrei mele s-a transformat rapid într-un coșmar. Chloe, soacra mea, nu fusese niciodată caldă cu mine, dar disprețul ei părea să atingă noi culmi după sosirea lui Violet. A refuzat să recunoască prezența fetei, trecând pe lângă ea ca și cum ar fi fost invizibilă.
Violet, însă, nu s-a plâns. Era încântată să pregătească micul dejun și să tricoteze mici jucării seara, mâinile ei mici lucrând sârguincios.
Odată, am găsit un ursuleț tricotat pe perna mea – felul ei tăcut de a spune mulțumesc. Mi-a frânt inima.
Într-o seară, în timp ce Violet citea liniștită în camera ei, Steve a suspinat puternic, lăsându-și telefonul jos cu un zgomot surd.
„Asta nu merge, Kate”, a spus el, pe un ton tăios.
„Ce vrei să spui?”
„Nu sunt pregătit să aștept șase luni pentru casa asta”, a răspuns el. „Și nu sunt pregătită să cresc copilul altcuiva pentru atâta timp. Este prea mult. Mama are nevoie de mai mult spațiu în casa ei.”
„Ea nu este doar copilul altcuiva, Steve”, am spus eu, încercând să-mi păstrez vocea calmă. „Ea face parte din asta acum. Mama mea…”
„Mama ta a fost nebună! Nu s-a gândit la cum ne va afecta asta!”, m-a întrerupt el. „Nu m-am înscris pentru asta, Kate. Ar trebui să o iei înapoi. Trebuie să alegi acum!”
Greutatea cuvintelor lui s-a așezat în pieptul meu ca o stâncă. În acea noapte, în timp ce stăteam trează. Știam că nu mai puteam rămâne în casa aia. Ostilitatea lui Chloe, indiferența lui Steve și cuvintele crude… Nu era mediul de care Violet avea nevoie. În plus, nu mai era dragoste.
În dimineața următoare, am împachetat lucrurile noastre. Violet stătea lângă ușă, strângându-și mica geantă. „Unde mergem?”
„La noi acasă”, am spus, forțând un zâmbet. „Nu va fi luxos, dar va fi al nostru.”
Am găsit o cameră mică de închiriat, abia mai mare decât o cutie, dar pentru prima dată în ultimii ani, m-am simțit liberă.
Am petrecut serile vorbind cu Violet, aflând despre cărțile ei preferate, despre dragostea ei pentru flori și despre cum visa să aibă o grădină. În fiecare zi, zâmbea un pic mai mult și mi-am dat seama că începea să aibă încredere în mine.
Nu după mult timp, am luat decizia care mă strângea la inimă: Am adoptat-o oficial. Procesul a fost copleșitor, dar când actele au fost semnate, s-a întâmplat ceva incredibil. Chiar în acel moment, am primit un telefon de la avocat.
„Felicitări”, a spus el. „Ai moștenit casa mamei tale și restul banilor ei”.
Am clipit neîncrezător. „Ce? Credeam că testamentul necesită șase luni?”
„A inclus o clauză ascunsă”, a explicat el. „A sperat că vei lua decizia de a o adopta pe Violet de unul singur, fără să fii motivat de moștenire. Și ai făcut-o.”
La sfârșitul convorbirii, am simțit șoc, recunoștință și, mai presus de toate, dragoste pentru fetița care îmi schimbase viața în liniște.
A doua zi ne-am mutat în casa mamei mele. Era exact așa cum mi-o aminteam – caldă, confortabilă și plină de amintiri. Râsetele lui Violet au început să răsune pe holuri.
Dar într-o seară, în timp ce despachetam cutiile, biletul mamei mele a căzut din faldurile unui pulover. M-am simțit ca un semn. L-am deschis din nou, citindu-i cuvintele încet, lăsându-le să se scufunde în mine:
„Vei găsi răspunsurile.”
Bărbatul din fotografie. Cine este el?
Am întors fotografia, studiind adresa mâzgălită pe spate. Era timpul să aflu adevărul.
Apucând biletul, am șoptit: „Hai să terminăm asta, mamă.”
***
Casa din fotografie părea abandonată, cu obloanele strâmbe și grădina invadată de buruieni. Violet și cu mine stăteam la marginea proprietății, agățând fotografia ca și cum ar putea să ne ofere răspunsuri. Tăcerea era spartă doar de ciripitul ocazional al unei păsări.
Am pășit pe cărarea crăpată și ne-am uitat pe fereastra prăfuită din față. Înăuntru, am putut vedea un fotoliu vechi și o măsuță de cafea plină cu cărți. Făcând ocolul casei, pantofii mei pocneau pe frunze uscate. Perdelele decolorate se legănau slab în adierea vântului și m-am întrebat dacă mai locuiește cineva aici.
„Vă pot ajuta?”, a strigat o voce, surprinzându-mă.
M-am întors să văd un bărbat în vârstă pe veranda casei vecine, cu privirea curioasă.
„Caut pe cineva care a locuit aici”, am spus, ridicând fotografia.
El s-a apropiat, a studiat fotografia înainte de a se uita la mine. Expresia lui s-a înmuiat. „Ai ochii Oliviei”, a murmurat el. „Și ăsta e Victor. L-aș recunoaște oriunde.”
„I-ai cunoscut?” Am întrebat, strângând puternic fotografia.
„Victor locuia aici cu soția și fetița lui, Violet”, a explicat bărbatul. „Eu sunt John. Intră. O să stăm de vorbă.”
L-am urmat într-o cameră de zi aglomerată, dar confortabilă, plină de fotografii și bibelouri decolorate. John a făcut semn spre o canapea uzată în timp ce el stătea într-un fotoliu vechi.
„Victor a fost un om bun”, a început el. „După ce soția lui a murit, s-a chinuit. Olivia l-a ajutat mult – a avut grijă de Violet și i-a ținut companie. Se iubeau, dar…” John a ezitat. „Olivia nu putea să-și părăsească familia. Tatăl tău nu ar fi înțeles.”
Inima m-a durut când John a spus mai multe. Victor se luptase cu cancerul și, înainte să moară, o rugase pe mama să se asigure că Violet nu va fi lăsată singură. Neputând să o adopte pe Violet cât timp tatăl meu era în viață, mama promisese să o protejeze.
„Voia ca tu să o vezi pe Violet așa cum o vedea ea”, a spus John, înmânându-mi scrisorile scrise de mama către Victor. Cuvintele ei dezvăluiau compasiune și responsabilitate, o femeie hotărâtă să își onoreze promisiunea.
Pe drumul spre casă, Violet m-a tras de mânecă. „Cine a fost el?”
„Cineva care îl iubea pe tatăl tău și avea încredere în mama”, i-am răspuns încet.
Violet s-a gândit un moment, apoi a spus: „Mama ta a fost curajoasă.”
„Și eu cred la fel”, am șoptit eu, cu vocea tremurândă.
În acea seară, în timp ce stăteam în sufrageria din casa mamei mele, un sentiment de pace m-a învăluit. Îl pierdusem pe Steve, dar în Violet, îmi găsisem o familie. Ea nu era doar o parte din povestea mamei mele. Ea a fost inima mea.
Dragostea avea să vină din nou într-o zi, cu cineva care să ne accepte pe Violet și pe mine așa cum eram. Familia nu era despre sânge – era despre alegere și despre oamenii de care ești alături, indiferent de situație.
