Georgescu Dragos
România plânge pierderea unuia dintre cei mai mari oameni din istoria sportului. Emeric Ienei, legendarul antrenor al Stelei București, omul care a condus echipa spre cucerirea Cupei Campionilor Europeni în 1986, s-a stins din viață miercuri, 5 noiembrie 2025, la vârsta de 88 de ani.
De ce a murit, de fapt, Emeric Ienei
În ultimele luni, marele tehnician s-a confruntat cu grave probleme de sănătate, fiind internat la Spitalul Județean din cauza unei pneumonii care s-a complicat. Dispariția lui lasă un gol imens în sufletul iubitorilor de fotbal și în istoria sportului românesc.
Emeric Ienei s-a născut la 22 martie 1937, la Arad, și încă din copilărie a fost atras de fotbal. Crescut într-o familie modestă, a visat să ajungă sportiv și și-a dedicat întreaga viață acestui vis. A debutat ca jucător profesionist la UTA Arad, echipa orașului natal, pentru ca mai târziu să se transfere la CCA București – actuala Steaua. A fost un fotbalist elegant, cerebral și foarte disciplinat, calități care l-au recomandat, mai târziu, pentru o carieră de excepție în antrenorat.
După ce a agățat ghetele în cui, Emeric Ienei a devenit antrenor al Stelei, clubul care i-a marcat întreaga existență. A condus echipa cu o viziune modernă, bazată pe organizare, respect și inteligență tactică. Sub conducerea sa, Steaua a ajuns în vârful Europei, cucerind cel mai important trofeu continental al cluburilor – Cupa Campionilor Europeni.
7 mai 1986 – noaptea care a schimbat destinul fotbalului românesc
Pe 7 mai 1986, la Sevilla, Steaua București scria cea mai frumoasă pagină din istoria fotbalului românesc. În finala Cupei Campionilor Europeni, echipa pregătită de Emeric Ienei a învins FC Barcelona, la loviturile de departajare, scor 2-0, după o partidă legendară.
Helmuth Duckadam a devenit eroul acelei nopți, apărând patru penalty-uri consecutive, dar arhitectul întregii victorii a fost Emeric Ienei, omul care a construit o echipă unită, disciplinată și încrezătoare.
„Nea Imi”, cum îl alintau jucătorii, a fost omul care a știut să-i unească, să-i calmeze și să-i motiveze. Prin stilul său sobru, dar profund uman, a inspirat respectul tuturor.
„A fost omul care ne-a făcut să credem că putem învinge orice adversar. Era calm, dar ferm. Nu țipa, nu se enerva, dar fiecare cuvânt al lui cântărea enorm. Avea o eleganță pe care n-am mai întâlnit-o la niciun antrenor”, își amintea Marius Lăcătuș.
Victoria din Sevilla a rămas până astăzi cea mai mare performanță a fotbalului românesc. În acel moment, întreaga țară a fost unită de bucurie, iar imaginea lui Emeric Ienei ridicând trofeul a devenit simbolul unei generații de aur.
De la Cupa Campionilor la echipa națională
După succesul de la Sevilla, Emeric Ienei a continuat să conducă Steaua spre noi performanțe, câștigând multiple titluri și Cupe ale României. În 1990, a fost numit selecționer al echipei naționale a României, reușind să califice reprezentativa la Campionatul Mondial din Italia.
A fost o perioadă de tranziție în fotbalul românesc, dar sub îndrumarea lui, naționala a început să prindă conturul unei echipe moderne. După experiența la echipa națională, Ienei a revenit la Steaua, clubul de suflet, unde a continuat să formeze generații de jucători.
Cariera lui s-a întins pe parcursul a peste patru decenii, timp în care a fost recunoscut ca un antrenor al calmului, al eleganței și al inteligenței. Nu a fost genul de tehnician care trăia meciurile în tensiune și scandal. Dimpotrivă, era un profesor care își ghida jucătorii prin încredere și respect.
O personalitate care a inspirat generații întregi
Emeric Ienei nu a fost doar un antrenor de fotbal, ci și un model moral. Avea o prezență care impunea respect, iar discursul său era mereu echilibrat, plin de sens și de modestie. Nu vorbea despre sine, ci despre echipă, despre valoarea muncii și despre importanța caracterului.
Într-o perioadă în care fotbalul era dominat de orgolii, Ienei a rămas mereu un om modest. Nu a căutat gloria personală, ci a dorit ca jucătorii lui să strălucească. Tocmai de aceea, toți cei care au lucrat cu el îl consideră un părinte spiritual, nu doar un antrenor.
Ultimii ani din viață – discreție, suferință și respect
În ultimii ani, Emeric Ienei s-a confruntat cu probleme tot mai grave de sănătate. La vârsta de 88 de ani, organismul său slăbit a cedat în fața unei pneumonii severe, care a generat complicații. A fost internat la Spitalul Județean, unde medicii au făcut tot posibilul pentru a-l stabiliza, însă în dimineața zilei de miercuri, 5 noiembrie, inima marelui antrenor a încetat să mai bată.
Familia și apropiații au fost alături de el până în ultimele momente. Soția sa, fosta mare baschetbalistă Maria Ienei, i-a fost sprijin toată viața, iar legătura lor a fost una deosebită. Cei care i-au cunoscut pe amândoi spun că au format un cuplu elegant, discret și profund unit de valorile sportului.
Deși era bolnav, Emeric Ienei a rămas lucid până în ultimele zile și urmărea meciurile la televizor. Chiar și de pe patul de spital, continua să discute despre fotbal, despre echipele românești și despre tinerii antrenori care îi prețuiau moștenirea.
O moștenire care nu se stinge
Emeric Ienei rămâne o legendă vie a fotbalului românesc. Moștenirea sa nu se măsoară doar în trofee, ci în valorile pe care le-a transmis: modestie, profesionalism, educație și respect.
A fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv”, a primit distincții naționale și internaționale, dar cel mai important titlu l-a primit de la oameni – acela de antrenor al inimilor românilor.
Performanțele sale vor dăinui peste generații. A reușit să creeze o echipă care a făcut istorie, să inspire jucători care au devenit, la rândul lor, antrenori, și să arate lumii că fotbalul românesc poate fi mare atunci când este condus de oameni valoroși și pasionați.
