Georgescu Dragos
Într-o zi tensionată pentru sistemul judiciar, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât, joi, să sesizeze Curtea Constituțională cu privire la legea reformei pensiilor magistraților. Decizia a venit în urma unei ședințe convocate de președinta instanței supreme, judecătoarea Lia Savonea, care a reunit Secțiile Unite ale ÎCCJ la ora 13.30 pentru a stabili dacă actul normativ va fi atacat la CCR. Înaintea întâlnirii, tensiunile din sistem atinseseră deja punctul de fierbere: de peste două săptămâni, judecătorii și procurorii protestează, ședințele de judecată sunt suspendate, iar anchetele penale înregistrează întârzieri vizibile, ceea ce a amplificat presiunea pe decidenți și a accelerat ritmul negocierilor.
Magistrații nu se lasă așa ușor. Înalta Curte de Casație și Justiție contestă legea pensiilor speciale aprobată de Parlament
În plan politic și administrativ, ministrul Justiției, Radu Marinescu, a încercat să transmită un semnal de calm și fermitate. „Este un atribut prevăzut de lege care revine acestei instanțe și sunt convins că îl vor exercita așa cum se cuvine”, a declarat el joi, referindu-se la prerogativa Înaltei Curți de a sesiza Curtea Constituțională. Mesajul său a fost dublat de un apel clar la reluarea activității în instanțe: „Activitatea din Justiție trebuie să se desfășoare, nu există grevă în această materie, iar mesajul meu este de celeritate, de responsabilitate și de profesionalism în rezolvarea tuturor dosarelor.” Cu toate acestea, în teren, boicotul parțial al ședințelor și atmosfera de nemulțumire au persistat.
Pe fondul blocajelor, magistrații s-au întâlnit joi cu ministrul Justiției pentru a încerca să tranșeze disputa privind reducerea beneficiilor. Întâlnirea a avut loc în absența șefilor Curții Supreme și ai Consiliului Superior al Magistraturii, care au refuzat să participe la discuții, considerând – potrivit mesajelor transmise în ultimele zile – că negocierile politice nu pot substitui dezbaterea constituțională și analiza juridică a efectelor legii. În pofida ezitărilor instituționale, ministerul a rămas pe poziția că reforma pensiilor de serviciu este necesară și că, odată intrată în vigoare, ar trebui aplicată unitar, cu respectarea etapelor de tranziție asumate.
Reacția lui Ilie Bolojan
Legea vizată de sesizarea Înaltei Curți este cea pentru care Guvernul condus de premierul Ilie Bolojan și-a asumat răspunderea în fața Parlamentului. Textul normativ schimbă fundamental regimul pensiilor de serviciu din magistratură: crește vechimea necesară pentru pensionare de la 25 de ani la 35 de ani – aliniind, în viziunea inițiatorilor, exigențele cu cele aplicabile celorlalți cetățeni – și reduce ponderea pensiei față de ultima remunerație netă, de la 100% până la 70%. De asemenea, introduce o perioadă de tranziție de zece ani, la finalul căreia vârsta de pensionare se stabilizează la 65 de ani. Premierul a prezentat public filosofia intervenției, subliniind, între altele, discrepanța dintre vechiul mecanism – în care pensia din magistratură egala ultimul salariu – și mediile din sistemele obișnuite de pensii, unde o persoană cu contributivitate standard încheie activitatea cu un venit de retragere situat, de regulă, între 45% și 55% din ultimul salariu. „Propunerea noastră este ca valoarea pensiei magistraților să nu depășească 70% din ultimul salariu. Acest lucru va face ca, față de pensia medie actuală din magistratură, care este de 4.800–5.000 de euro (ca să discutăm foarte deschis), pensia să coboare la aproximativ 3.500 de euro. Oricum, această pensie nouă va rămâne una foarte bună, raportată la pensia medie din România, care este de 550–600 de euro”, a punctat Ilie Bolojan.
Miza juridică a sesizării ÎCCJ către Curtea Constituțională este, în esență, compatibilitatea acestor modificări cu principiile fundamentale privind independența justiției, statutul magistraților și securitatea raporturilor de muncă. De regulă, asemenea controverse ating teme sensibile: caracterul de „componentă a independenței” al pensiei de serviciu, protecția așteptărilor legitime pentru drepturi deja dobândite, tratamentul diferențiat față de alte profesii cu regim special, ritmul în care se pot aplica schimbări structurale și întinderea perioadei de tranziție. În plan social, discuția devine rapid pasională, în condițiile în care cuantumurile pensiilor din magistratură depășesc net media națională, iar opinia publică cere, de ani buni, o recalibrare a privilegiilor.
Tot joi, pe scena politică, tema pensiilor magistraților a prilejuit discuții între președintele Nicușor Dan și liderii Coaliției. Șeful statului a cerut o formă „mai relaxată” a proiectului, care să lungească la 15 ani perioada de tranziție și să fixeze plafonul pensiei la 75% din ultimul salariu. Deși aceste solicitări ar marca o atenuare a impactului imediat asupra beneficiarilor, ele nu au fost încă transpuse în modificări legislative, iar legea pentru care Guvernul și-a angajat răspunderea este considerată adoptată, în condițiile în care Opoziția nu a depus o moțiune de cenzură. Începând de joi curge termenul de sesizare a Curții Constituționale, ceea ce deschide fereastra procedurală în care actorii instituționali pot contesta actul normativ înainte de publicarea deciziei CCR în Monitorul Oficial.
Cine poate, în mod concret, sesiza Curtea Constituțională în această etapă? Legea prevede un cerc clar de titulari: președintele României, unul dintre președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul, Înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului, dar și un număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori. În privința inițiativelor de revizuire a Constituției, Curtea poate fi sesizată din oficiu, însă în cazul de față vorbim despre controlul de constituționalitate a priori al unei legi adoptate prin angajarea răspunderii guvernamentale, ceea ce mută reflecția în sfera tehnicii legislative, a proporționalității și a conformității cu jurisprudența anterioară a Curții.
Pe fond, reforma propusă de Guvern își construiește legitimitatea pe ideea de echitate și sustenabilitate. Creșterea vechimii la 35 de ani se dorește a fi o apropiere de traseul obișnuit al carierei, iar plafonarea la 70% a raportului pensie/ultim salariu încearcă să reducă tensiunile dintre sistemul public general și regimurile speciale. În contrapartidă, argumentele ridicate de corpul magistraților, de organizațiile profesionale și, prin sesizarea de joi, de Înalta Curte, au în centrul lor păstrarea garanțiilor statutare care susțin independența judecătorului și a procurorului: predictibilitatea drepturilor pe termen lung, protecția împotriva ingerințelor și conservarea unui standard de viață care să facă profesia atractivă, inclusiv în raport cu riscurile și incompatibilitățile pe care le presupune. În plus, timpul ales pentru reformă – pe fondul unor dosare importante și al unei încărcături mari pe rol – a accentuat percepția că presiunea asupra sistemului este dublă: instituțională și financiară.
Ce spune noua Lege
Perioada de tranziție de zece ani propusă în lege reprezintă, pe hârtie, un amortizor al impactului. La capătul acestui interval, pensionarea ar urma să se facă la 65 de ani, în linie cu standardele generale. Dar felul în care tranziția este construită – curbele de recalculare, raportarea la ultimele venituri, modul în care se tratează pensiile aflate deja în plată – va fi esențial pentru a determina dacă, în practică, se respectă principiile constituționale invocate de magistrați sau dacă statul poate justifica, în termeni de interes public major, restrângerea unor beneficii. De altfel, premierul a încercat să aducă dezbaterea pe un teren al comparațiilor: raportarea la pensia medie națională de 550–600 de euro pentru a sublinia că, și după reformă, pensia din magistratură rămâne „foarte bună”, la circa 3.500 de euro, chiar dacă nu va mai egala ultimul salariu.
Dincolo de cifrele aride, în instanțe, efectele disputei se traduc în săli de judecată mai goale, cauze amânate și un calendar al anchetelor împins în viitor. Pentru justițiabili, asta înseamnă întârzieri și incertitudine. Pentru sistem, înseamnă o uzură suplimentară într-un moment în care încrederea publică este deja fragilă. Ministrul Justiției a insistat că nu există grevă în Justiție, întrucât legea nu permite o formă clasică de grevă în acest sector, dar realitatea suspendării ședințelor, chiar sub forma unor proteste sau a amânărilor colective, produce efecte echivalente pentru cetățeni și pentru mediul de afaceri.
Faptul că șefii Curții Supreme și ai CSM au refuzat să participe la discuțiile de joi cu ministrul accentuează falia instituțională. Pe de o parte, este dorința Executivului de a livra o reformă văzută ca necesară pentru echilibrarea finanțelor publice și reducerea inegalităților. Pe de alta, este grija sistemului judiciar pentru conservarea garanțiilor statutare și pentru evitarea precedentelor care pot vulnerabiliza profesia. Între aceste două poluri, Curtea Constituțională este chemată să joace rolul arbitral, citind legea în cheie constituțională și, eventual, trasând liniile roșii ale unei reforme acceptabile.
În plan procedural, sesizarea Înaltei Curți deschide o fază în care argumentele tehnice vor cântări mai mult decât lozincile. Se va discuta despre retroactivitate, despre afectarea drepturilor câștigate, despre proporționalitate și despre marjele de apreciere ale legiuitorului în materie de politici publice. Se va vorbi despre statutul constituțional al judecătorilor și procurorilor, despre echilibrul puterilor în stat și despre exigențele de motivare ale unei legi care schimbă paradigme financiare pentru o categorie profesională esențială. Toate acestea vor trebui, însă, judecate cu ochii pe realitatea din teren, acolo unde orice semn de instabilitate se traduce, inevitabil, în întârzieri pentru cetățeni.
Din perspectivă politică, faptul că Opoziția nu a depus moțiune de cenzură în termenul legal a fixat legea într-o stare de adoptare provizorie, condiționată acum de controlul de constituționalitate. Termenul de sesizare a CCR a început să curgă de joi, iar fereastra în care și alte autorități – președintele României, președinții Camerelor, Avocatul Poporului, Guvernul însuși, ori grupuri parlamentare în formula prevăzută de lege – pot sesiza Curtea rămâne deschisă. Rămâne de văzut dacă vor exista sesizări paralele și dacă, prin consolidarea argumentelor, acestea vor acoperi un spectru mai larg de critici asupra textului normativ.
Până la pronunțarea Curții Constituționale, ecuația rămâne complicată. Guvernul își apără reforma invocând nevoia de echitate și sustenabilitate, magistrații își apără statutul invocând independența și securitatea drepturilor, iar Înalta Curte a preferat calea legală a controlului a priori, în locul unei negocieri politice pe termen scurt. Indiferent de soluția CCR, disputa lasă în urmă câteva lecții: că marile reforme trebuie pregătite cu un dialog autentic cu profesiile vizate, că trecerea unor texte prin angajarea răspunderii aduce rapiditate, dar și suspiciunea ocolirii dezbaterii parlamentare, și că încrederea publică – deja subțire – se reconstruiește greu dacă în sălile de judecată persistă pancartele în locul concluziilor pe fond.
Pentru moment, mingea este în terenul Curții Constituționale. Până la decizia finală, nu se poate vorbi nici despre o victorie a Guvernului, nici despre una a magistraților. Se poate vorbi, însă, despre o responsabilitate comună: aceea de a menține Justiția funcțională, de a proteja dreptul cetățeanului la un proces echitabil într-un termen rezonabil și de a așeza reforma într-un cadru constituțional fără fisuri. Restul sunt detalii care se vor decanta în zilele și săptămânile ce urmează, pe măsură ce argumentele se vor așeza în fața judecătorilor constituționali, iar sala de așteptare a dosarelor se va umple sau, poate, se va goli din nou de oameni. În joc nu sunt doar cifrele dintr-o lege, ci echilibrul dintre puterile statului și încrederea publicului într-o Justiție care își păstrează promisiunea de a fi independentă, eficientă și previzibilă.
