Redactia PlumMedia
Imaginea a ajuns să cântărească adesea mai mult decât realitatea. Pe platforme precum Instagram, suntem expuși permanent la „viețile perfecte” ale altora: vacanțe exotice, cariere strălucitoare, relații armonioase și siluete impecabile. În această atmosferă, apare o presiune difuză, dar persistentă, de a ține pasul…de a fi și noi „la fel”. În spatele acestei tendințe de a ne compara se află perfecționismul: un impuls interior de a ne autodepăși constant, de a fi admirați și validați, chiar și cu prețul renunțării la autenticitate.
Pe rețelele sociale, ne vedem prin ochii celorlalți. Fiecare like sau comentariu pozitiv devine o formă de validare externă. Când nu o primim, apare îndoiala: „Poate nu sunt suficient de interesant(ă)”, „Poate ceilalți sunt mai buni decât mine”. Această dinamică este alimentată de sindromul impostorului, o stare psihologică în care simțim că nu merităm cu adevărat succesul sau aprecierea de care ne bucurăm. Compararea devine, astfel, un mod de a ne „măsura” valoarea personală prin standardele celorlalți, o capcană care întreține frustrarea și anxietatea.
Imaginea ideală și de ce credem că ceilalți o duc mai bine?
Scrollăm zilnic prin imagini atent curate, postări optimizate pentru estetică și povești în care totul pare să meargă perfect. Uităm, însă, că vedem doar vârful aisbergului. Rareori este împărtășit efortul din spate, eșecurile sau îndoielile. Totuși, creierul nostru are tendința de a lua aceste informații ca realitate completă. Astfel, fără să ne dăm seama, ne comparăm „culisele” cu vitrinele altora. Iar în acest dezechilibru, perfecționismul înflorește și devine standardul tăcut care ne judecă la fiecare pas.
Cursa invizibilă sau ce ne face să vrem să demonstrăm mereu?
Într-o lume în care performanța este afișată public, a nu fi vizibil înseamnă, uneori, a nu exista. Asta îi face pe mulți să intre într-o cursă a demonstrației continue: că au succes, că sunt realizați, că sunt „în pas” cu ceilalți. Problema este că această nevoie de a demonstra nu vine dintr-un spațiu de încredere în sine, ci din frică, frica de a nu fi suficient. În acest context, comparația cu ceilalți nu mai este un stimulent pentru dezvoltare, ci un mecanism de control și autojudecată. Ne evaluăm în funcție de standarde pe care nici măcar nu le-am ales conștient.
Compararea constantă cu ceilalți, alimentată de perfecționism și accentuată de rețelele sociale, devine un cerc vicios greu de întrerupt. Cu fiecare scroll, se adâncește convingerea că nu suntem suficienți, că trebuie să facem mai mult, să arătăm mai bine, să fim „perfecți”.Pentru cei care simt că au obosit în această cursă fără linie de sosire, neurofeedbackul poate fi un instrument valoros. Prin reglarea dezechilibrelor neuronale care întrețin stresul, autocritica și comparația compulsivă, neurofeedbackul oferă creierului posibilitatea de a învăța să funcționeze într-un mod mai echilibrat. Cu timpul, mintea se relaxează, dialogul interior devine mai blând, iar nevoia de validare externă scade. Astfel, se creează spațiu pentru a reconstrui încrederea în sine, nu pe baza imaginilor perfecte ale altora, ci dintr-un loc interior de siguranță, autenticitate și acceptare.
