Roxana
Carla Lambuca era tot ce își doreau părinții ei: elegantă, disciplinată și ambițioasă. Fiind fiica perfectă a unei familii influente, era crescută să fie cea mai bună în tot ce făcea. Nicio șuviță de păr nu era lăsată la întâmplare, nicio greșeală nu era tolerată. Însă, într-o dimineață aparent obișnuită, un detaliu nesemnificativ, un bărbat neîngrijit apărut de nicăieri, avea să-i spulbere tot ce credea că știe despre sine.
Dimineața perfectă. Rutina Carlei
Carla se trezise devreme, așa cum făcea mereu. Soarele pătrundea timid prin draperiile camerei ei, iar ea își începea ziua cu aceleași gesturi bine înrădăcinate: patul făcut impecabil, ținuta aleasă strategic (astăzi, un sacou bleumarin și o bluză albă, fără cusur), fiecare detaliu pregătit să transmită profesionalism și perfecțiune. În oglindă, reflexia îi zâmbea, dar privirea critică îi mai scăpa un detaliu sau două. Nimic ce nu putea fi ajustat.
În bucătărie, părinții ei, Ioana și Mihai, o așteptau deja. Familia Lambuca nu tolera întârzierea. La masa lor, totul era la locul său: ouă jumări, fructe proaspete, pâine prăjită tăiată perfect. Chiar și cafeaua avea un loc fix.
„Carla, vezi să-ți verifici machiajul. Ai grijă să fii impecabilă astăzi,” îi spuse mama ei, fără măcar să-și ridice privirea de la farfurie. Carla răspunse automat: „Da, mamă.” Știa că o zi importantă pentru familia Lambuca necesita mai mult decât obediență – perfecțiunea absolută era singura opțiune.
Presiunea familiei
Astăzi, Carla urma să se întâlnească cu consiliul de administrație al companiei de familie. Era momentul în care trebuia să demonstreze că este demnă să calce pe urmele părinților ei. Tatăl său, Mihai, era mai sever decât de obicei. „Astăzi nu este vorba doar despre tine. Este vorba despre noi toți, despre numele Lambuca,” îi spuse el, vocea rece tăind liniștea din bucătărie.
Carla încercă să-și adune curajul. „Dar dacă… nu vreau să fac asta?” șopti ea, simțind cum presiunea din piept îi înăbușea cuvintele. Răspunsul tatălui ei nu întârzie. Masa vibra sub palma lui când își pierdu cumpătul. „Carla, nu începe cu prostii! Aceasta este responsabilitatea ta. Dacă nu poți face asta, nu ai ce căuta aici.”
Cu voce tremurândă, Carla încercă să-i liniștească. „Îmi pare rău, tată. Nu se va mai întâmpla.”
Dar acele cuvinte nu o mai reprezentau.
Întâlnirea care a schimbat totul
Mai târziu, stătea în fața clădirii de birouri, simțindu-se prinsă între două lumi: cea în care familia ei cerea perfecțiune și cea în care ea își dorea doar libertatea. Frustrarea i se adunase în piept, iar îndoiala o copleșea. În acel moment, o voce ragusită i-a tulburat gândurile.
„Rosa? Ești tu?”
Un bărbat zdrențăros și prăfuit îi zâmbea larg. Ochii lui erau umezi de emoție, iar mâinile lui aspre o cuprinseseră într-o îmbrățișare neașteptată. Carla, șocată, se retrase. „Nu sunt Rosa. Cred că mă confunzi.”
Dar bărbatul nu părea convins. „Ba da! Tu ești Rosa mea! Îți amintești de mine, nu-i așa? Eu… eu sunt cel care te-a adus în această lume.”
Cuvintele lui erau ilogice, dar privirea sinceră din ochii săi îi dădu fiori. „Cum adică… tu?” întrebase Carla, cu vocea tremurând.
Adevărul din spatele perfecțiunii
Bărbatul îi povesti o istorie greu de crezut: că nu era, de fapt, fiica familiei Lambuca. Carla fusese abandonată când era doar un bebeluș, iar familia care îi ceruse perfecțiunea nu era a ei. Tot ce știa despre viața ei – regulile, presiunea, disciplina – era construit pe o minciună.
Carla simți cum lumea i se prăbușește. Într-o singură clipă, toate așteptările, toate lecțiile dure ale părinților săi deveniseră irelevante. Cine era ea, dacă nu Carla Lambuca?
Dar, în adâncul sufletului, simți și o urmă de eliberare. Poate că acest adevăr neașteptat era exact ceea ce avea nevoie pentru a începe să trăiască pentru ea însăși.
Pentru prima dată, Carla înțelegea că perfecțiunea impusă de familia Lambuca nu definea cine era ea cu adevărat. Și, în acel moment, era hotărâtă să descopere singură cine era cu adevărat.
