Roxana
Când tatăl meu a murit anul trecut, mi s-a părut că nu doar casa noastră și-a pierdut sufletul, ci și viața mea a devenit cumva mai goală. Tatăl meu fusese o forță, un om care clădise cu propriile mâini nu doar casa noastră mare, cu două etaje, ci și tot ceea ce definea familia noastră. Casa avea mereu un miros aparte, de lemn de pin și vopsea proaspătă, care acum se pierduse. Totul părea mai rece, mai întunecat.
După moartea lui, am decis împreună cu soțul meu, Andrei, și fiica noastră de șase ani, Ana, să ne mutăm temporar cu mama mea vitregă, Larisa. Ea fusese căsătorită cu tatăl meu doar cinci ani, dar vorbea despre el ca și cum ar fi fost o piatră de temelie pentru existența lui în ultimii săi ani. „Dacă n-aș fi fost eu aici, tatăl tău ar fi murit singur, ca un om părăsit de lume,” îmi spusese la înmormântare cu un aer triumfător. Aceste cuvinte nu m-au liniștit, dar am ales să trec peste.
Viața cu Larisa era, însă, un exercițiu constant de răbdare. Totul la ea era exagerat: de la felul în care mergea pe tocuri stiletto, până la cuvintele ei tăioase sau la felul în care îl privea pe Andrei atunci când credea că eu nu sunt atentă. Cu toate acestea, era familia mea – chiar dacă doar prin alianță – și m-am străduit să mențin echilibrul.
Descoperirea halatului
Totul a început într-o după-amiază obișnuită, când am intrat în dormitorul nostru să pliez rufele. În timp ce puneam hainele lui Andrei în dulap, ceva mi-a atras atenția: un mic sac de cadou, lucios și aruncat într-un colț, sub câteva jachete. Curioasă, l-am deschis, iar ceea ce am găsit mi-a făcut inima să bată mai repede. Înăuntru era un halat din dantelă, subțire, intim.
Prima mea reacție a fost una plină de speranță: poate Andrei îl cumpărase pentru mine. Crăciunul era aproape, iar chiar dacă nu era genul romantic, poate încerca să mă surprindă. Am zâmbit la gândul că soțul meu ar putea face un gest atât de neașteptat.
Însă acea speranță s-a transformat rapid în confuzie, iar mai târziu în groază.
Larisa și halatul
Câteva zile mai târziu, Larisa m-a chemat în camera ei. Camera ei era acum decorată complet diferit de modul în care o lăsase tatăl meu. Pereții erau vopsiți într-un vișiniu intens, iar totul avea un aer luxos și, cumva, neliniștitor.
„Oh, draga mea,” îmi spuse ea cu un zâmbet larg. „Nu o să crezi ce mi-a adus noul meu iubit!”
Noul ei iubit? Asta era o noutate. Dar înainte să pot reacționa, am văzut-o: Larisa purta halatul din dantelă pe care îl găsisem în dulapul lui Andrei. Se învârtea cu o aroganță nonșalantă, dantela fluturând în jurul ei.
„Îți place?” mă întrebă cu un zâmbet ironic. „Este superb, nu-i așa?”
Nu puteam să respir. Mintea mea începea să analizeze frenetic ceea ce vedeam. Cum ajunsese halatul la ea? Oare Andrei…? Nu, nu ar face asta. Dar Larisa?
Am ieșit rapid din cameră, dar râsul ei sarcastic mi-a răsunat în urechi.
Confruntarea cu Andrei
În acea seară, după ce Ana adormise, l-am confruntat pe Andrei. Tremuram când l-am întrebat dacă el îi dăduse halatul Larisei. Fața lui a fost un amestec de confuzie și șoc.
„Ce? Cum poți să crezi așa ceva? Nici măcar nu știam că există acel halat!” răspunse el, vizibil deranjat de întrebare.
Deși părea sincer, îndoiala continua să mă macine. Nu puteam să ignor ceea ce văzusem.
Adevărul iese la iveală
Câteva zile mai târziu, am auzit-o pe Larisa vorbind la telefon. Vorbele ei au fost ca un pumn în stomac. „Da, Cati, desigur că am pus-o eu acolo. Carla și Andrei vor începe să se certe, iar apoi o să plece. Casa asta va fi doar a mea, așa cum ar fi trebuit să fie de la început.”
Am simțit cum furia și dezgustul mi se amestecă. Larisa planificase totul: halatul, insinuările, totul, doar pentru a ne alunga și a rămâne singură în casa tatălui meu.
Planul nostru
După ce i-am povestit totul lui Andrei, am decis să luptăm. Nu aveam de gând să îi lăsăm casa Larisei fără luptă. Ne-am consultat cu un avocat și am descoperit că, de fapt, noi eram proprietarii de drept. Tatăl meu lăsase casa în numele meu, iar Larisa nu avea nicio bază legală pentru a rămâne acolo.
Când i-am prezentat actele, Larisa a încercat să protesteze, dar adevărul era clar. În cele din urmă, a trebuit să plece, iar noi am rămas să reconstruim nu doar casa, ci și liniștea pierdută.
Astăzi, camera în care Larisa își țesuse intrigi a devenit un loc de joacă pentru Ana și un spațiu de relaxare pentru mine. Halatul din dantelă? L-am donat. Nu voiam nici măcar o umbră a manipulărilor ei în viața noastră.
