Laciu Andreea
Povești de viață. Aveam 27 de ani și o viață aparent stabilă: lucram într-o agenție de publicitate, locuiam într-un apartament decent din Cluj și aveam prieteni de weekend, beri în centru și anxietăți pe care le ascundeam bine. Viața mea era un șir ordonat de taskuri, notificări, scrolluri și cafea to go.
Într-o zi de aprilie, când primăvara părea încă nehotărâtă, am primit un mesaj pe WhatsApp de la un fost coleg de liceu:
„Hei, știu că sună brusc, dar vrei să vii cu noi într-o tură în Albania? Plecăm în 3 zile. E pe bune, 7 oameni, rucsac și cort. A zis cineva că ai putea fi genul.”
Am râs. M-am uitat la telefon. Albania? Cu oameni pe care nu-i mai văzusem de zece ani? Trei zile să decid? Apoi am pus telefonul jos. Aveam de terminat o prezentare pentru un client important.
Dar mesajul m-a urmărit toată ziua. La prânz, la metrou, când îmi spălam vasele. O voce în capul meu, mică și insistentă, întreba: „Ce-ar fi dacă?”
În acea seară, pe la 11:40, stăteam pe canapea cu un ceai în mână și inima neliniștită. Mi-am deschis Google Maps. M-am uitat la distanță. La trasee. La imagini din munții albanezi. Și într-un gest pe care nu mi-l pot explica nici azi complet, am trimis un mesaj scurt:
„Vin. Spune-mi ce trebuie să iau.”
Mi-a luat opt secunde. Nici măcar n-am analizat. Doar am simțit că trebuie.
Trei zile mai târziu, eram într-o dubă veche, cu geamuri aburite, în drum spre Balcani. Eram cu oameni diferiți — un programator cu dreaduri, o fată care făcea documentare, un tip care plecase din corporație ca să învețe apicultura.
Am râs, am dormit prost în cort, m-am spălat în râuri și am avut bătături de la bocanci. Dar am simțit o liniște în mine pe care nu o mai cunoscusem de ani.
Am urcat pe un traseu din Alpii Albanezi — Valbona – Theth — timp de două zile. Fără semnal. Fără laptop. Fără „brief”.
Într-o noapte, stăteam întins pe o pătură, uitându-mă la cer. Cineva cânta la o chitară veche. Am simțit că sunt, în sfârșit, în locul potrivit.
După ce m-am întors acasă, nu m-am transformat peste noapte în alt om. Dar ceva în mine s-a rupt — în sensul bun.
Am început să refuz proiecte care mă epuizau. Am cerut mai multe zile libere. Am început un blog despre experiențe reale, sub un pseudonim. Scriam noaptea, sincer, fără filtre. La o lună după primul articol, unul dintre textele mele s-a viralizat. A fost despre acel traseu și ce înseamnă să alegi fără să știi tot.
Am primit mesaje de la necunoscuți. Oameni care spuneau: „Am simțit că scrii pentru mine.”
Șase luni mai târziu, am făcut ceva ce nici nu concepusem un an înainte: mi-am luat concediu fără plată și am plecat singur în Portugalia. O lună. Cu un rucsac și un jurnal.
Am întâlnit oameni care mi-au povestit despre reinventare, pierderi și curaj. Am scris despre ei. Am strâns texte, povești și gânduri.
Un an mai târziu, aveam primul meu volum publicat — o colecție de texte despre decizii, călătorii și redescoperiri.
Totul a pornit de la acel „da” spus într-o seară, la 11:40, către un fost coleg de liceu.
Viața mea nu e perfectă azi. Dar e vie. Autentică. Cu frici mai clare și vise mai aproape.
Am învățat că uneori, cele mai importante decizii nu sunt cele pe care le cântărim luni întregi, ci acelea pe care le luăm în opt secunde de sinceritate cu noi înșine.
Pentru că, uneori, ceea ce pare o nebunie de moment e, de fapt, începutul a ceea ce ai fost mereu menit să devii.
Sursă foto: Pixabay
