Nicolescu Daniela
Alexandra, o adolescentă de 17 ani, a devenit simbolul tragediei din Rahova după ce imaginile cu ea făcând cu mâna de sub dărâmături au făcut înconjurul țării. La o lună de la explozia care a curmat trei vieți, tânăra povestește prin ce a trecut, cum a fost salvată și cât de greu îi este acum să depășească trauma.
Momentul exploziei: de la etajul 7, aruncată două niveluri mai jos
Explozia devastatoare produsă la începutul lunii octombrie în cartierul Rahova a transformat viața mai multor familii într-un coșmar. Printre victime s-a numărat și Alexandra, o adolescentă de doar 17 ani, care locuia la etajul 7 al blocului afectat. Forța deflagrației a fost atât de puternică, încât plafonul s-a prăbușit, iar tânăra a fost aruncată două etaje mai jos, ajungând prinsă sub ruinele de la nivelul 5.
Imaginile surprinse imediat după explozie au arătat o scenă greu de uitat: sub bucăți masive de beton și moloz, se vedea mâna unei fete care încerca să semnalizeze salvatorilor că este în viață. Alexandra făcea gesturi disperate în timp ce încerca să răspundă strigătelor mamei sale și să atragă atenția pompierilor.
Deflagrația a provocat distrugeri masive nu doar în blocul respectiv, ci și în zona din jur. Liceul „Dimitrie Bolintineanu”, aflat în apropiere, a suferit pagube importante: geamuri sparte, elevi panicați și răniți ușor de cioburile împrăștiate în urma șocului.
„Tot ce am făcut a fost să mă bag la somn și ce a urmat a fost un coșmar care încă nu s-a terminat”
La o lună după tragedie, Alexandra vorbește pentru prima dată despre momentele în care viața ei a atârnat de un fir de ață. Mărturia ei este cutremurătoare și arată cât de fragilă poate fi existența atunci când ne aflăm în mijlocul unui eveniment neașteptat și violent.
„Tot ce am făcut a fost să mă bag la somn și ce a urmat a fost un coșmar care încă nu s-a terminat. Puteam să mor, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ținut în viață. Dar nu numai lui Dumnezeu îi mulțumesc, de asemenea și mamei mele. Dacă nu era ea, eu nu mai trăiam”, povestește adolescenta.
În acele minute care au urmat exploziei, mama ei a fost cea care a ghidat echipele de intervenție. Cu vocea tremurândă, femeia striga neîncetat numele fiicei sale, încercând să le arate pompierilor locul exact în care aceasta era prinsă sub dărâmături.
„Am ridicat mâna și am strigat cât de tare am reușit” – lupta pentru supraviețuire
Alexandra își amintește în detaliu momentele în care a realizat că este în viață, dar complet imobilizată. Mărturia ei redă groaza, durerea, dar și instinctul de supraviețuire care a ținut-o trează și lucidă.
„Tot ce-mi amintesc este mama care mă striga și le arăta pompierilor care nu voiau să o asculte unde sunt. Am văzut-o și am auzit-o și am ridicat și eu mâna și am strigat cât de tare am reușit înapoi. După îmi amintesc că am văzut în blocul alăturat un bărbat și o femeie care aveau geamul spart și se uitau la mine din apartamentul lor. Îmi amintesc vag discuția cu pompierul care m-a salvat și căruia îi sunt profund recunoscătoare”.
Rănile suferite o împiedicau să își miște picioarele, iar sentimentul neputinței total a fost copleșitor:
„Știu că i-am zis că nu-mi simt picioarele. Nu doresc nimănui să treacă prin așa ceva din cauza unor oameni incapabili și iresponsabili”.
Apoi, adolescenta descrie în detaliu calvarul fizic prin care a trecut în lunile de recuperare:
„Pe cei vinovați i-aș pune doar o săptămână în locul meu ca să simtă pe pielea lor cum este să fii mobilizat din două în două ore, de pe o parte pe alta, de către alte persoane. Să fii transferat cu cearceaful de pe un pat pe un fotoliu mobil pentru a merge la proceduri și invers, să fie sondați din șase în șase ore pentru a li se goli vezica urinară, să i se facă clismă în fiecare seară pentru a putea avea defecație, să fie spălați pe cap și pe corp de către părinți sau de către alte persoane, să suporte tratamentul administrat, analizele care se recoltează în mod frecvent, nemaivorbind de procedurile zilnice care sunt epuizante și să trăiască cu incertitudinea că viața lor nu va mai putea fi niciodată la fel”.
Este o descriere sinceră, directă, care arată cât de mult a schimbat această explozie viața unei adolescente de 17 ani.
Astăzi, Alexandra încearcă să își reia viața, dar trauma psihică este departe de a se fi vindecat. Zgomotele puternice o sperie, adoarme greu, iar amintirile din noaptea exploziei revin constant. Totuși, tânăra spune că este recunoscătoare pentru că a supraviețuit și speră ca tragedia ei să nu se mai repete niciodată.
Explozia din Rahova a ucis trei persoane, a rănit grav mai multe și a lăsat zeci de familii fără locuințe. În mijlocul acestei tragedii, imaginea Alexandrei ridicând o mână sub dărâmături a devenit simbolul speranței — o dovadă că, în cele mai cumplite momente, instinctul de viață și dragostea unei mame pot face imposibilul posibil.
