Roxana
În fiecare zi, la aceeași oră, Elena își punea baticul pe cap, lua un coș gol și dispărea în pădure. Nu stătea mai mult de două ceasuri, dar niciodată nu povestea ce făcea acolo. Spunea doar că „merge la ciuperci” sau „la plante pentru ceaiuri”. Toți din sat știau de obiceiurile ei, dar n-au comentat niciodată. Până într-o zi.
Socrul ei, Vasile, un bărbat trecut bine de 60 de ani, a început să aibă îndoieli. Nu de la el au pornit, ci de la soția lui, Ana, care, într-o dimineață, izbucni brusc:
— Bătrân nebun! Ce ciuperci noaptea? Ți-ai pierdut mințile? Nu după ciuperci aleargă ea în pădure, ci după Nicolae acela. Departe de ochii lumii.
Vasile a rămas cu lingura în aer, uitându-se la farfuria cu clătite pe jumătate mâncate.
— Ce tot vorbești, femeie nebună? De unde ai scos asta?
Ana și-a acoperit fața cu palmele și a început să plângă. Nu mai zicea nimic. Doar tremura.
Bănuiala care nu-i mai dădea pace
Două zile la rând, Vasile a încercat să uite vorbele soției. Se învârtea prin ogradă, bătea un cui, tăia lemne, dar gândul îl trăgea mereu în același loc: ce făcea nora lui în pădure? Dacă Ana avea dreptate? Dacă Elena își bătea joc de familia lor, de Mihai, băiatul lor cel mare, plecat la muncă în Germania?
— N-are cum… Elena e fată cuminte, o cunosc, n-ar fi în stare. Dar dacă…?
Frământarea l-a măcinat până când, într-o dimineață, și-a pus cojocul, a luat un fes vechi și s-a dus să pândească. S-a ascuns după o claie de fân din capătul curții și a așteptat.
Elena a ieșit în curte, și-a pus cizmele de cauciuc, s-a învârtit puțin printre găini, apoi a intrat iar în casă. Nimic suspect. A ieșit după un sfert de oră cu coșul și câteva pachete de ziar, s-a uitat rapid în stânga și-n dreapta și a pornit spre pădure.
Vasile i-a luat urma, de la distanță. Inima îi bătea tare, parcă îi bătea în gât, nu în piept. Mergea încet, cu pași mărunți, încercând să nu trosnească frunzele uscate sub cizme. Elena mergea repede, cu pas hotărât, ca și cum avea un scop clar.
După vreo 20 de minute, a ieșit de pe poteca principală și a cotit brusc la stânga, printre niște mesteceni. Vasile s-a oprit. Nu mai putea merge. Se temea că o să facă vreun zgomot, că o s-o piardă. Dar a mai făcut câțiva pași și… a văzut.
Adevărul din pădure, ascuns sub frunze
Elena era într-o poieniță mică, înconjurată de arbori tineri. Lângă un trunchi de copac, a scos din coș unul dintre pachetele de ziar și l-a deschis. Vasile s-a apropiat cât a putut fără să fie văzut. Ochii i s-au mărit. În interior erau sticluțe mici, borcănașe, frunze uscate, o cană și un termos.
— Ce mama focului face fata asta aici?
Apoi a văzut cum Elena scoate o pătură mică, se așază turcește și începe să scoată din borcane pudre colorate, să le amestece într-un bol mic, de lemn. Din termos a turnat apă fierbinte și a început să amestece cu o linguriță de lemn, rostind ceva în șoaptă.
— Se roagă? Se joacă de-a vrăjitoarea?
Apoi Elena a scos o fotografie și a așezat-o în față. Era Mihai. A început să vorbească cu ea. Cu glas blând, ca o mângâiere.
— Dragul meu, îți trimit gând bun. Te rog să fii sănătos, să nu uiți cine ești. Te așteptăm. Iartă-mă că nu pot vorbi cu tine, dar știi că nu vrea…
Vasile a dus mâna la gură, tremura. Tot ce spusese Ana era minciună. Fata nu fugea în pădure după iubiți, ci venea să-și verse dorul de Mihai acolo, în tăcere. În acea poieniță părea că făcuse un altar, un loc de rugăciune.
Apoi Elena a continuat. A scos o altă poză. De data asta, era o poză veche, în sepia. Vasile s-a uitat atent. Era chipul unei femei, bătrână, cu basma.
— Bunica Anica… mulțumesc că mă ajuți.
Vasile a simțit cum lacrimile îi curg pe obraz fără să vrea. A simțit rușine, o rușine adâncă, cum nu mai simțise de când era copil.
Când te grăbești să judeci, uiți să înțelegi
Se întoarse acasă încet, cu pașii grei și sufletul sfărâmat. Ana îl aștepta în prag.
— Ai văzut?
Vasile nu i-a răspuns. A intrat în casă, s-a așezat la masă, și-a scos basca din cap și a zis doar atât:
— Fata noastră nu e ce credeai tu. E mai bună decât mulți dintre noi. Și o să-i spui asta. Cu lacrimi în ochi, dacă trebuie.
În seara aceea, Ana s-a dus la Elena, i-a dus un castron cu sarmale și i-a spus, cu voce scăzută:
— Iartă-mă, fată dragă. N-am știut. N-am înțeles.
Elena a zâmbit blând și a luat-o în brațe. Din ochii amândurora curgeau lacrimi. Nu de supărare. De iertare.
