Ana Sasu
Mă numesc Claudia și locuiesc în Suceava. Când s-a întâmplat povestea asta, Matei, băiețelul meu, avea doar trei săptămâni.
Înainte să devin mamă, auzisem de sute de ori expresia „nopți nedormite”. Mi se părea una dintre acele exagerări pe care părinții le folosesc atunci când vor să-i sperie pe cei care încă nu au copii.
Apoi l-am adus pe Matei acasă.
Și am înțeles.
În unele nopți dormeam câte douăzeci de minute.
În altele, patruzeci.
Dacă adunam tot somnul, rareori ajungeam la două ore.
Soțul meu, Andrei, lucra câte 14 ore pe zi. Pleca dimineața devreme și ajungea acasă seara.
Părinții mei locuiau departe.
Socrii mei la fel.
Nu aveam bonă.
În timpul zilei eram doar eu și Matei.
Ajunsesem să-mi organizez existența în jurul somnului lui.
Dacă reușea să adoarmă 45 de minute, puteam face un duș.
Puteam mânca.
Puteam pune o mașină de spălat.
Uneori nu făceam nimic.
Mă așezam pur și simplu pe canapea și închideam ochii.
Doar că după câteva zile am observat ceva ciudat.
De fiecare dată când Matei adormea, vecinul nostru începea să facă gălăgie.
La început am crezut că este o coincidență
Îl chema Cătălin și locuia în apartamentul de lângă noi.
Avea în jur de 35 de ani și spunea despre el că este muzician.
Nu știam exact dacă trăia din muzică. Îl vedeam uneori cu o chitară, alteori cu diferite echipamente.
Problema era boxa lui.
Era uriașă.
Când o pornea, nu doar că auzeam muzica.
O simțeam prin perete.
Primele două dăți n-am spus nimic.
Locuiam la bloc. Știam că nu puteam cere liniște absolută.
A treia oară am observat însă ora.
10:15.
Exact când Matei adormise.
A doua zi s-a întâmplat la 14:00.
După încă două zile, din nou la 10:15.
Am început să notez orele.
Luni: 10:16.
Marți: 14:02.
Miercuri: 10:15.
Joi: 14:00.
Vineri: 10:17.
Era prea precis.
Mai ales că între aceste intervale Cătălin putea fi perfect liniștit.
Într-o dimineață, după aproape o oră de legănat, Matei a adormit.
L-am pus în pătuț.
Mi-am ținut respirația câteva secunde.
Nu s-a trezit.
Am ieșit încet din cameră.
M-am uitat la ceas.
10:14.
Am mers în bucătărie și mi-am turnat o cafea.
La 10:15, peretele a vibrat.
BUM. BUM. BUM.
Am închis ochii.
Din dormitor s-a auzit plânsul lui Matei.
Atunci m-am dus la Cătălin.
„Am dreptul să mă bucur de apartamentul meu”
Am bătut la ușă în halat.
Aveam părul prins neglijent și probabil arătam îngrozitor.
Cătălin a deschis.
— Bună.
— Cătălin, te rog să dai muzica mai încet. Tocmai mi-a adormit copilul.
S-a uitat la mine câteva secunde.
— Fac curățenie.
— Înțeleg. Dar boxa se aude foarte tare la noi.
— Nu pot face curățenie fără muzică.
Am crezut că glumește.
Nu glumea.
— Nu-ți cer să nu mai asculți muzică. Doar să o dai mai încet.
A ridicat din umeri.
— Sunt în apartamentul meu. Am dreptul să mă bucur de el.
— Și eu am un nou-născut.
— Nu este copilul meu.
Fraza aceea m-a lăsat fără replică.
S-a uitat la mine și a adăugat:
— Nu pot să-mi organizez viața după programul copilului tău.
Apoi a închis ușa.
În seara aceea i-am povestit lui Andrei.
Numai că, atunci când soțul meu ajungea acasă, Cătălin era întotdeauna liniștit.
— Poate este o coincidență, a spus Andrei.
— În fiecare zi?
— Claudia, locuim la bloc.
— Știu.
— Oamenii fac zgomot.
— La aceleași ore?
Andrei era obosit.
Și eu eram obosită.
Discuția a degenerat.
La un moment dat, a spus ceva ce m-a durut mai mult decât ar fi trebuit:
— Poate stresul și lipsa de somn te fac să percepi lucrurile altfel. Nu cumva începi să-ți imaginezi că o face intenționat?
M-am uitat la el.
— Crezi că îmi imaginez muzica?
— Nu asta spun.
Dar pentru mine exact așa sunase.
La 10:15 fix, muzica a început din nou
Marțea următoare fusese una dintre cele mai grele dimineți.
Matei plânsese aproape fără oprire.
La 10:14, în sfârșit, a adormit.
M-am uitat la ceas.
Am rămas lângă pătuț.
La 10:15, boxa lui Cătălin a pornit.
Matei a tresărit.
A deschis ochii.
Apoi a început să plângă.
Am simțit că ceva din mine cedează.
Am ieșit pe hol, m-am sprijinit de perete și m-am așezat pe podea.
Acolo am sunat-o pe Mara.
Era cea mai bună prietenă a mea din liceu.
M-a lăsat să vorbesc.
Nu m-a întrerupt.
Când i-am spus că am început să notez orele, a devenit foarte atentă.
— Trimite-mi fotografia cu lista.
I-am trimis-o.
A tăcut câteva secunde.
— Claudia, omul ăsta știe programul copilului?
— Cred că da. Pereții sunt subțiri. Probabil mă aude când îl liniștesc.
— Și după ce ai vorbit cu el a continuat?
— Da.
Vocea ei s-a schimbat.
— Bine.
— Ce înseamnă „bine”?
— Înseamnă că am o idee.
— Mara…
— Dă-mi 24 de ore.
— Ce vrei să faci?
— Nimic care să-ți creeze probleme.
Apoi a închis.
La 4:55 dimineața am primit mesajul
Telefonul a vibrat.
Matei dormea lângă mine.
Mesajul Marei spunea:
„Uită-te pe fereastra din față. Și, orice ai face, nu râde tare. O să-l trezești pe Matei.”
M-am ridicat încet.
Am tras perdeaua.
Și am rămas cu gura căscată.
Mara era jos.
Dar nu era singură.
Lângă ea se afla administratorul blocului, domnul Ionescu.
Mai era și o vecină de la etajul inferior.
Și încă un bărbat pe care nu-l cunoșteam.
Am coborât.
— Ce faceți aici?
Mara a zâmbit.
— Facem un experiment.
— La cinci dimineața?
— Exact.
Domnul Ionescu mi-a explicat.
Cu o zi înainte, Mara discutase cu mai mulți vecini.
Se pare că nu eram singura persoană deranjată de Cătălin.
Vecina de sub el avea înregistrări cu zgomotul.
Un pensionar de pe palier notase de luni întregi orele în care Cătălin cânta la tobe.
Iar bărbatul necunoscut era nepotul administratorului, care lucra în domeniul instalațiilor și venise doar să verifice dacă zgomotul putea fi transmis prin structura clădirii atât de puternic pe cât susținea Cătălin.
Dar surpriza adevărată era alta.
Mara îi convinsese pe vecini să facă un test simplu.
Nu răzbunare.
Nu gălăgie.
Doar documentare.
La ora 5:00, administratorul a sunat la ușa lui Cătălin.
După aproape două minute, acesta a deschis somnoros.
— Ce s-a întâmplat?
— Bună dimineața, a spus administratorul. Avem nevoie să discutăm despre reclamațiile privind zgomotul.
Cătălin s-a uitat la ceas.
— Acum?!
— Vă deranjează ora?
M-am întors spre Mara.
Ea își mușca buza ca să nu râdă.
Cătălin a făcut singur greșeala care a schimbat totul
Administratorul nu intenționa să-l provoace.
Voia doar să-l informeze că vecinii urmau să documenteze zgomotul și să folosească procedurile legale și administrative disponibile dacă situația continua.
Numai că Cătălin s-a enervat.
— Este ridicol! Eu dorm la ora asta!
Mara m-a privit.
Administratorul a rămas calm.
— Înțeleg. Tocmai de aceea discutăm despre respectarea liniștii celorlalți.
— Muzica mea este ziua!
— Nu discutăm doar despre oră. Discutăm despre intensitate și despre reclamațiile repetate.
Atunci Cătălin a spus ceva neașteptat:
— Femeia aia cu copilul v-a chemat, nu?
Am făcut un pas înainte.
M-a văzut.
A tăcut.
Administratorul l-a întrebat:
— De unde știți despre cine este vorba?
— Pentru că vine mereu să se plângă.
— Atunci știați că muzica îi trezește copilul?
Cătălin n-a răspuns.
— Știați?
— Mi-a spus.
— Și ați continuat?
A ridicat din umeri.
Apoi, probabil încă somnoros și nervos, a făcut greșeala.
— Dacă știe că pun muzica la zece și un sfert, să-l culce la altă oră.
S-a făcut liniște.
Mara s-a uitat la mine.
Eu m-am uitat la administrator.
Domnul Ionescu și-a scos ochelarii.
— Deci dumneavoastră puneți muzica în mod obișnuit la 10:15?
Cătălin și-a dat seama prea târziu ce spusese.
— Nu asta am vrut să spun.
Dar era suficient pentru mine.
Nu halucinasem.
Nu exagerasem.
Nu inventasem nimic.
Andrei a auzit totul
Când m-am întors în apartament, soțul meu era treaz.
Stătea în hol.
— Ce se întâmplă?
I-am povestit.
Nu a spus nimic.
Apoi a văzut lista mea cu orele, pe care o lăsasem pe masă.
A luat-o.
— Ai notat toate astea?
— Da.
— De când?
— De aproape două săptămâni.
S-a așezat.
Pentru prima dată, a înțeles că nu fusese vorba doar despre un vecin gălăgios.
Era vorba și despre faptul că eu îi cerusem ajutorul, iar el mă făcuse să mă îndoiesc de propria percepție.
— Claudia…
— Nu vreau să ne certăm.
— Nici eu.
A lăsat hârtia jos.
— Am greșit.
Am tăcut.
— Eram obosit și, pentru că eu nu auzeam zgomotul seara, am presupus că situația nu poate fi atât de gravă. Dar nu trebuia să spun că îți imaginezi lucruri.
A venit lângă mine.
— Îmi pare rău.
Nu a încercat să se justifice mai mult.
Și tocmai asta a contat.
De data aceasta, Andrei s-a ocupat de problemă împreună cu mine
În aceeași zi am discutat cu administratorul și cu ceilalți vecini.
Am stabilit să documentăm situația, fără confruntări și fără să răspundem la zgomot cu zgomot.
Andrei a mers personal la Cătălin.
Nu s-au certat.
I-a spus simplu:
— Nu îți cerem liniște absolută. Îți cerem să respecți oamenii care locuiesc lângă tine.
Cătălin a încercat să spună din nou că are dreptul să asculte muzică.
— Sigur că ai, i-a răspuns Andrei. Dar Claudia a venit la tine plângând și ți-a spus că ai trezit un copil de trei săptămâni. Din momentul acela nu mai puteai spune că nu știai.
Probabil faptul că existau mai multe reclamații a schimbat lucrurile.
Sau poate Cătălin și-a dat seama că situația putea escalada administrativ dacă continua.
Cert este că în ziua aceea, la ora 14:00, n-a mai pornit boxa.
Matei a dormit 52 de minute.
Știu exact.
M-am uitat la ceas de cel puțin douăzeci de ori.
A doua zi, la 10:15, am stat și am așteptat
Matei adormise la 10:08.
L-am pus în pătuț.
La 10:14 eram deja tensionată.
Am rămas în bucătărie.
10:15.
Nimic.
10:16.
Liniște.
10:20.
Tot liniște.
Mi-am făcut o cafea.
La 10:30, încă nu se auzea nimic.
Pentru prima dată după multe zile, am băut cafeaua cât era caldă.
Pare un lucru atât de mic.
Pentru mine, în momentul acela, a fost extraordinar.
Matei a dormit aproape o oră.
Câteva zile mai târziu, cineva a bătut la ușă
Era Cătălin.
Când l-am văzut, primul meu instinct a fost să închid.
Dar el ținea ceva în mână.
O cutie.
— Pot să-ți spun ceva?
Am rămas în prag.
— Spune.
— M-am purtat urât.
Nu mă așteptam.
— Foarte urât, am răspuns.
A dat din cap.
— Știu.
Mi-a spus că în perioada aceea trecea și el prin niște probleme personale și că muzica devenise modul lui de a-și descărca nervii.
— Nu este o scuză.
— Nu.
— Știai că îl trezești.
A coborât privirea.
— După ce mi-ai spus, da.
— Atunci de ce ai continuat?
A tăcut câteva secunde.
— Pentru că m-am enervat că mi-ai spus ce să fac în apartamentul meu. Și am vrut să demonstrez că nu-mi poate dicta nimeni programul.
Cel puțin era sincer.
— Era un copil de trei săptămâni, Cătălin.
— Știu.
Mi-a întins cutia.
Înăuntru erau niște căști mari.
— Mi le-am cumpărat.
Aproape că am râs.
— Pentru curățenie?
— Pentru curățenie.
Pentru prima dată de când începuse toată povestea, am zâmbit.
— Atunci sper să ai un apartament foarte curat.
A râs și el.
Dar cea mai importantă schimbare s-a produs în casa noastră
Andrei și-a schimbat programul pentru câteva zile și a cerut ajutorul părinților noștri.
Mama mea a venit la Suceava pentru o săptămână.
Pentru prima dată după naștere, am dormit trei ore fără să mă trezesc.
Când m-am ridicat, Matei era în brațele mamei, iar Andrei pregătea micul dejun.
Pe masă era cafea.
Caldă.
M-am așezat.
Andrei mi-a pus o farfurie în față.
— Mai este ceva ce trebuie să-ți spun.
— Ce?
— Data viitoare când îmi spui că ceva nu este în regulă, prima mea reacție trebuie să fie să te ascult, nu să încerc să-ți demonstrez că poate nu este atât de grav.
M-am uitat la el.
— Asta vreau.
— Știu.
Apoi a zâmbit.
— Și mai vreau ceva.
— Ce?
— Numărul Marei.
Am început să râd.
— De ce?
— Pentru că dacă mă mai port ca un idiot, vreau să știu din timp când trebuie să mă uit pe fereastră la cinci dimineața.
Mara, care tocmai intrase în bucătărie fără să bată, l-a auzit.
— Prea târziu. Îl am deja salvat.
Am râs toți trei.
Matei s-a mișcat puțin în brațele mamei.
Am înghețat.
— Șșșt!
Toți am tăcut instantaneu.
Matei și-a strâns pumnișorul, a oftat și a continuat să doarmă.
Ne-am privit.
Și am început să râdem în șoaptă.
Au trecut câteva luni de atunci.
Cătălin încă locuiește lângă noi.
Uneori îl întâlnesc pe scară.
Ne salutăm.
Și da, încă ascultă muzică.
Dar prin căști.
Într-o zi chiar mi-a spus:
— Să știi că apartamentul se curăță la fel de bine și așa.
— Extraordinară descoperire, i-am răspuns.
A râs.
Și eu am râs.
Iar Matei?
Acum doarme mai bine.
Nu întotdeauna.
Este totuși un bebeluș.
Dar uneori, pe la 10:15, îl pun în pătuț, închid încet ușa și rămân câteva secunde pe hol.
Nu se mai aude nicio boxă.
Nicio tobă.
Doar liniște.
Atunci intru în bucătărie, îmi fac cafeaua și îi trimit Marei același mesaj:
„10:15. Doarme.”
Iar ea îmi răspunde aproape de fiecare dată:
„Perfect. Atunci nici eu nu mai trebuie să mă trezesc la 4:55.”
