Ana Sasu
Mă numesc Radu și, până acum doi ani, credeam că cele mai grele lucruri pe care trebuie să le facă un tată sunt să-și protejeze copilul, să-i ofere o educație bună și să fie lângă el atunci când îi este frică.
Apoi, fiul nostru, Matei, s-a îmbolnăvit.
Avea opt ani.
La vârsta aceea, grijile lui ar fi trebuit să fie dacă primește desert după cină, dacă îl las să mai stea zece minute la desene sau cine intră primul în poartă la fotbal.
În schimb, Matei învățase cuvinte pe care niciun copil n-ar trebui să fie nevoit să le cunoască.
Analize.
Tratament.
Perfuzie.
Internare.
Rezultate.
Medici.
Spital.
În ziua în care doctorii ne-au spus că boala era foarte gravă și că opțiunile deveniseră limitate, Andreea, soția mea, mi-a strâns mâna atât de tare încât m-a durut.
N-am retras-o.
Aveam nevoie de durerea aceea.
Era mai ușor de suportat decât cuvintele medicului.
În mașină, pe drumul spre casă, n-am vorbit.
Matei stătea pe bancheta din spate și se uita pe geam.
La un moment dat ne-a întrebat:
— Când mă fac bine, pot să joc iar fotbal?
Am privit-o pe Andreea.
Ea și-a întors capul spre geam.
— Sigur că da, campionule, i-am răspuns.
A fost una dintre puținele dăți din viața mea când am spus ceva fără să știu dacă voi putea să-mi țin promisiunea.
Dorința lui Matei era una singură
Lunile următoare au fost un amestec de speranță și teamă.
Spitalul devenise aproape a doua noastră casă.
Matei avea zile bune și zile în care nu voia decât să doarmă.
Dar aproape niciodată nu se plângea.
Uneori eu eram cel care trebuia să ies pe hol ca să plâng.
Într-o după-amiază, o voluntară de la o fundație care îndeplinea dorințele copiilor grav bolnavi a venit să-l cunoască.
S-a așezat lângă pat.
— Matei, am o întrebare importantă pentru tine.
— Ce întrebare?
— Dacă ai putea merge oriunde în lume sau ai putea întâlni pe oricine, ce ai alege?
M-am așteptat să se gândească.
N-a făcut-o.
— Disneyland.
Voluntara a zâmbit.
— Atât?
— Nu e „atât”!
Pentru prima dată în ziua aceea, Matei s-a ridicat în pat.
— Vreau să văd castelul. Și să mă dau în toate atracțiile în care am voie. Și vreau să fac o fotografie cu Mickey.
Apoi s-a uitat spre mine.
— Tata zice că personajele sunt oameni costumați, dar eu nu-l cred.
Voluntara a râs.
— Uneori tații nu știu chiar tot.
— Exact!
Am râs și noi.
A fost unul dintre acele momente rare în care salonul de spital nu mai părea salon de spital.
O lună mai târziu eram în avion
Totul se întâmplase incredibil de repede.
Acte.
Bilete.
Bagaje.
Detalii medicale.
Călătoria fusese organizată până la ultimul amănunt.
În dimineața plecării, Matei s-a trezit înaintea tuturor.
Când am intrat în camera lui, era deja îmbrăcat.
— Tu ai dormit?
— Puțin.
— Cât?
— Nu contează.
Rucsacul era lângă pat.
— Ești gata?
— De două ore.
Am plecat din Cluj cu senzația că, pentru câteva zile, încercam să lăsăm boala în urmă.
În avion, Matei avea loc la geam.
12A.
Nici nu s-a așezat bine că au început întrebările.
— Tata, pilotul doarme vreodată în avion?
— Nu cred.
— Dar dacă îi este somn?
— Sunt doi piloți.
— Și dacă le este somn amândurora?
— Matei…
Andreea a început să râdă.
Apoi Matei a început să le facă semne oamenilor de la sol.
Când avionul s-a desprins de pistă, a scos un strigăt de bucurie.
— ZBURĂM!
Câțiva pasageri au râs.
Eu m-am întors spre geam, prefăcându-mă că mă uit afară.
De fapt, încercam să-mi ascund lacrimile.
Nu-l mai văzusem atât de fericit de luni întregi.
Pentru câteva ore, copilul meu nu mai era pacient.
Era doar Matei.
Apoi pilotul i-a rostit numele
Eram aproximativ la jumătatea zborului când difuzoarele s-au activat.
Vocea comandantului s-a auzit în cabină.
M-am așteptat la informații despre altitudine sau vreme.
Dar pilotul a spus:
— Avem astăzi la bord un pasager foarte important.
Matei nici măcar nu a ridicat privirea.
Se uita la nori.
— Matei, invitatul nostru special de pe locul 12A, sper că te bucuri de călătorie.
Matei s-a întors brusc.
— Tata!
Toată lumea din jurul nostru zâmbea.
— A zis numele meu!
— Am auzit.
Apoi pilotul a continuat:
— Știm că destinația acestei călătorii este foarte importantă pentru tine. Dar înainte să aterizăm, trebuie să-ți spun ceva.
S-a făcut liniște.
— Există un lucru despre această călătorie pe care nici tu, nici părinții tăi nu îl știți.
M-am uitat imediat la Andreea.
— Tu știi ceva?
A clătinat din cap.
— Nimic.
Matei aproape că se ridicase de pe scaun.
— Ce este?!
Vocea comandantului a revenit.
— O să te rog să mai ai puțină răbdare. Pentru că surpriza nu poate fi dezvăluită încă.
Matei a protestat.
— Asta nu e corect!
Cabina a izbucnit în râs.
La aterizare, avionul nu a mers direct spre terminal
Matei stătea cu nasul lipit de geam.
— Tata, uite!
Pe platformă se aflau câțiva oameni.
Țineau pancarte.
La început nu puteam citi.
Pe măsură ce avionul s-a apropiat, literele au devenit vizibile.
BINE AI VENIT, MATEI!
Mi s-a strâns stomacul.
— Andreea…
Soția mea plângea deja.
Matei era mut.
Pentru prima dată în toată călătoria nu avea nicio întrebare.
Când ușa avionului s-a deschis, o însoțitoare de bord s-a apropiat.
— Matei, comandantul vrea să te cunoască.
Ochii copilului meu s-au mărit.
— Pe mine?
— Pe tine.
Ne-a condus spre partea din față.
Comandantul ne aștepta.
S-a aplecat spre Matei și i-a întins mâna.
— În sfârșit ne cunoaștem.
— Dumneavoastră ați vorbit despre mine?
— Eu.
— Și care este secretul?
Pilotul a râs.
— Știam că asta o să întrebi prima dată.
Apoi s-a uitat spre mine și Andreea.
— Surpriza nu este doar Disneyland.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
Cineva ne aștepta la aeroport
Am coborât.
Dincolo de angajații care țineau pancartele se afla un bărbat în vârstă.
Lângă el, o femeie.
Nu i-am recunoscut.
Dar Matei da.
A rămas nemișcat.
Apoi a șoptit:
— Domnul profesor?
Bărbatul a zâmbit.
Era unul dintre medicii care îl tratase în primele luni.
Se mutase între timp pentru o perioadă la o clinică din străinătate.
Matei îl adorase.
Fusese medicul care îi explica fiecare procedură prin comparații cu fotbalul.
— Ce faceți aici?
Medicul s-a apropiat.
— Am auzit că un anumit fotbalist din Cluj vine la Disneyland.
Matei a zâmbit.
Apoi medicul s-a uitat spre noi.
Expresia lui devenise serioasă.
— Dar nu am venit doar să-l văd.
M-am uitat la Andreea.
— Ce se întâmplă?
Femeia de lângă el s-a prezentat.
Era medic într-un centru specializat.
A scos un dosar.
Atunci am simțit că nu mai pot respira.
— Înainte să vă faceți speranțe, vreau să fiu foarte clară, ne-a spus. Nu avem nicio promisiune și nicio certitudine.
Andreea mi-a prins mâna.
— Despre ce vorbiți?
— Dosarul lui Matei a fost reevaluat.
Am simțit cum îmi bate inima.
— Și?
— Există o opțiune terapeutică pe care echipa inițială nu o avea disponibilă.
N-am înțeles imediat.
Sau poate mi-a fost frică să înțeleg.
— Vreți să spuneți că…
Medicul nostru a intervenit:
— Vrem să spunem că încă există ceva ce putem încerca.
Andreea a început să plângă.
Eu nu puteam.
Rămăsesem blocat.
Matei s-a uitat de la unul la altul.
— Deci nu mergem la Disneyland?
Toți am început să râdem printre lacrimi.
Medicul s-a aplecat spre el.
— Ba da. Categoric mergi la Disneyland.
— Și după?
— După aceea, campionule, mai avem un meci de jucat.
Matei a ridicat pumnul.
— Atunci îl câștigăm.
Ziua în care am văzut din nou copilul pe care îl pierdusem printre spitale
Nu am mers direct la clinică.
Medicii au insistat ca excursia să continue așa cum fusese planificată.
Și a continuat.
A doua zi dimineață, Matei a văzut castelul.
S-a oprit.
Pur și simplu s-a oprit în mijlocul aleii.
— Tata…
— Da?
— Este adevărat.
— Ce?
— Chiar există.
A fugit înainte.
În ziua aceea a râs mai mult decât îl auzisem râzând în ultimele șase luni.
A făcut fotografia mult dorită.
A mâncat prea multă înghețată.
A cumpărat o șapcă pe care refuza să și-o mai dea jos.
Seara, când ne-am întors la hotel, a adormit aproape instantaneu.
Eu și Andreea am rămas pe balcon.
— Ți-e frică să speri? m-a întrebat.
— Da.
— Și mie.
Ne-am ținut de mână.
Pentru prima dată însă, frica nu mai era singură.
Lângă ea apăruse ceva.
O posibilitate.
Tratamentul nu a fost un miracol peste noapte
După vacanță au urmat alte consultații.
Analize.
Evaluări.
Discuții.
Medicii ne-au repetat mereu același lucru:
Nu există garanții.
Am acceptat.
Pentru că nu mai ceream garanții.
Ceream o șansă.
Matei a început noul tratament.
Au existat zile foarte grele.
Zile în care se simțea rău.
Zile în care Andreea plângea în baie ca să nu o vadă.
Zile în care eu coboram în parcarea spitalului și stăteam singur în mașină.
Dar au existat și rezultate.
Mai întâi mici.
Apoi mai bune.
La primul control important, medicul s-a uitat la investigații foarte mult timp.
Prea mult.
— Spuneți-ne, am zis.
S-a întors spre noi.
— Răspunde la tratament.
Andreea și-a acoperit fața.
— Cât de bine?
Medicul a zâmbit.
— Mai bine decât speram în etapa aceasta.
Nu era finalul.
Dar era începutul.
Un an mai târziu, telefonul meu a sunat
Era o dimineață de sâmbătă.
Matei era în curtea blocului.
Am răspuns.
— Bună ziua, domnul Radu?
— Da.
— Sunt comandantul zborului de anul trecut.
Am rămas tăcut.
— Vă amintiți de mine?
Am început să râd.
— Cred că familia mea nu vă va uita niciodată.
— Cum este Matei?
M-am uitat pe geam.
Matei alerga după o minge.
Avea părul crescut din nou.
Era mai slab decât copiii de vârsta lui.
Obosea mai repede.
Dar alerga.
Doamne, alerga.
— Este afară și joacă fotbal.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Serios?
— Da.
Vocea pilotului s-a schimbat.
— Atunci am și eu o rugăminte.
De data aceasta, Matei știa secretul
Câteva luni mai târziu ne-am întors la aeroport.
Dar nu plecam nicăieri.
Comandantul ne invitase la un eveniment dedicat copiilor care trecuseră prin boli grave și familiilor lor.
Matei a fost dus în cabina unui avion aflat la sol.
S-a așezat pe scaunul pilotului.
Și-a pus casca.
— Cum te simți? l-a întrebat comandantul.
— Important.
— Foarte bine. Pentru că am o misiune pentru tine.
I-a întins o foaie.
În avion se aflau câteva familii invitate la eveniment.
Printre ele, un băiețel de șapte ani care urma să plece în propria lui călătorie specială.
Comandantul i-a arătat lui Matei microfonul.
— Ești pregătit?
Matei a apăsat butonul.
Vocea lui s-a auzit în cabină:
— Bună ziua tuturor. Sunt Matei.
S-a uitat la mine prin ușa deschisă.
Zâmbea.
— Anul trecut, când aveam opt ani, un pilot mi-a spus că există ceva despre călătoria mea pe care eu și părinții mei nu îl știam.
A făcut o pauză.
— Acum eu trebuie să-i spun același lucru unui alt copil.
Andreea deja plângea.
Matei a continuat:
— David, sper că ești pregătit pentru călătoria ta. Și trebuie să știi ceva…
Vocea i-a tremurat puțin.
— Uneori, chiar când crezi că toate ușile s-au închis, mai există una pe care încă n-ai văzut-o.
Comandantul și-a întors discret privirea.
Eu nu m-am mai chinuit să-mi ascund lacrimile.
Promisiunea de pe terenul de fotbal
Astăzi, Matei continuă să fie monitorizat medical.
Nu spun că povestea noastră s-a terminat cu o minune.
Viața reală este mai complicată decât atât.
Dar copilul căruia, într-o zi, îi fuseseră oferite foarte puține speranțe s-a întors la școală.
Și s-a întors la fotbal.
Nu joacă întotdeauna un meci întreg.
Uneori obosește.
Atunci antrenorul îl scoate și Matei protestează de fiecare dată.
În urmă cu puțin timp am mers să-l văd jucând.
În ultimele minute, mingea a ajuns la el.
A șutat.
Gol.
S-a întors spre marginea terenului și a fugit direct spre mine.
— Tată!
M-am aplecat.
— Ai văzut?
— Am văzut.
— Ți-am spus eu.
— Ce mi-ai spus?
Și atunci mi-am amintit.
Ziua diagnosticului.
Mașina.
Copilul de pe bancheta din spate.
Întrebarea lui:
„Când mă fac bine, pot să joc iar fotbal?”
Și răspunsul meu:
„Sigur că da, campionule.”
Matei m-a îmbrățișat.
— Vezi? Mi-ai promis.
L-am strâns la piept.
Pentru că, dintre toate lucrurile extraordinare întâmplate de la acel zbor, acela era singurul care conta cu adevărat.
Disneyland fusese visul lui.
Surpriza pilotului ne dăduse speranță.
Medicii îi oferiseră o nouă posibilitate.
Dar pentru mine, cea mai frumoasă destinație la care ajunseserăm vreodată era un teren obișnuit de fotbal, într-o după-amiază în Cluj, unde băiatul meu de nouă ani alerga după o minge.
La finalul meciului, Matei și-a pus brațul după gâtul meu și m-a întrebat:
— Tata, unde mergem în următoarea vacanță?
Am râs.
— Unde vrei tu.
S-a gândit câteva secunde.
— Nu contează.
— Cum adică?
A ridicat din umeri.
— De data asta nu mai am nevoie să-mi îndeplinească nimeni o dorință. Vreau doar să mergem toți împreună.
Andreea ne-a ajuns din urmă și l-a sărutat pe creștet.
Iar eu am înțeles atunci că, uneori, cea mai mare dorință nu este locul în care visezi să ajungi.
Este să primești suficient timp încât să te poți întoarce acasă și să începi să visezi la următorul.
