Ana Sasu
Mă numesc Ioana și sunt căsătorită cu Andrei de șase ani.
Avem trei copii: Mara, de cinci ani, Darius, de șapte ani, și Ilinca, de nouă ani.
Cu opt luni înainte de vara aceea, începusem să organizez ceea ce trebuia să fie prima noastră vacanță adevărată în familie.
Nu un weekend la munte.
Nu trei zile la rude.
Ci șapte zile în Creta, într-un resort aflat aproape de mare, cu piscină, locuri de joacă și tot ce îmi imaginasem că le-ar putea aduce copiilor amintiri frumoase.
Am căutat biletele.
Am comparat hotelurile.
Am pus bani deoparte în fiecare lună.
Am citit zeci de recenzii.
Am ales camerele.
Am făcut rezervările.
Am cumpărat asigurările.
Am pregătit bagajele.
Andrei avea o singură întrebare:
— Cât ne costă?
Asta era contribuția lui la organizare.
Dar nu m-a deranjat.
Sau, cel puțin, încercam să mă conving că nu mă deranjează.
Pentru mine conta să fim împreună.
În ultimii ani, simțeam că deveniserăm o familie care locuia în aceeași casă, dar rareori trăia aceleași momente.
Andrei muncea mult.
Când venea acasă, era obosit.
În weekend avea nevoie „să-și încarce bateriile”.
Dacă eu eram obosită, trebuia să continui.
Copiii nu puteau fi puși pe pauză.
Andrei putea.
Și, fără să-mi dau seama, eu devenisem persoana care îi proteja permanent pauzele.
— Lasă-l pe tata, este obosit.
— Nu faceți gălăgie, tata doarme.
— Merg eu cu voi, tata are nevoie să se odihnească.
Dar nimeni nu le spunea vreodată copiilor:
— Lăsați-o pe mama. Mama are nevoie de două ore pentru ea.
Vacanța din Creta trebuia să schimbe asta.
Cel puțin pentru șapte zile.
M-am înșelat.
Surpriza lui Andrei a venit înainte să ajungem la hotel
Am aterizat după-amiaza.
Copiii erau încântați.
Mara aproape adormise în avion, Darius nu mai contenea cu întrebările despre piscină, iar Ilinca fotografiase marea de la geam.
După ce ne-am recuperat bagajele, Andrei și-a verificat telefonul.
A zâmbit.
Atunci trebuia să-mi dau seama.
— Apropo, mi-a spus.
Când Andrei începea o propoziție cu „apropo”, de obicei urma ceva ce hotărâse deja fără mine.
— Ce?
— Mihai și băieții sunt și ei aici.
— Care băieți?
— Mihai, Radu, Sorin și Cătălin. Foștii mei colegi.
Am clipit.
— În Creta?
— Da. La vreo oră de noi.
— Ce coincidență.
Andrei n-a răspuns imediat.
Atunci am înțeles.
— Nu este o coincidență, nu?
Și-a băgat telefonul în buzunar.
— Știam că vin.
Am simțit ceva în stomac.
— De când?
— De câteva săptămâni.
— Și nu mi-ai spus?
— Pentru că știam că faci o problemă din asta.
M-am uitat la cei trei copii.
— Din ce anume?
A urmat propoziția.
— O să stau trei zile cu ei.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Poftim?
— Trei zile. Au închiriat o vilă. Facem o ieșire cu barca, pescuit, ATV-uri…
— Andrei, suntem în vacanța familiei noastre.
A ridicat din umeri.
— Ioana, sunt trei zile.
— Din șapte.
— Copiii au resortul. Au piscina. Au marea. Tu ai tot ce îți trebuie.
Apoi a spus acele cuvinte:
— O să vă descurcați.
M-am uitat la el.
Și, pentru prima dată, nu m-am certat.
Nu pentru că nu eram furioasă.
Eram.
Dar în momentul acela am înțeles ceva.
Nu puteam obliga un om să vrea să fie cu propria familie.
Așa că am zâmbit.
— Bine.
Andrei a părut surprins.
— Bine?
— Distracție plăcută.
A doua dimineață a plecat fără să privească înapoi
Andrei și-a pregătit o geantă mică.
Mara s-a uitat la el.
— Tati, unde mergi?
— Cu niște prieteni.
— Venim și noi?
— Nu, iubita mea.
— Dar suntem în vacanță.
Andrei i-a sărutat fruntea.
— Tata se întoarce repede.
Ilinca nu a spus nimic.
La nouă ani înțelegea deja mai multe decât mi-aș fi dorit.
Darius a întrebat:
— Atunci când mergem cu barca?
Andrei s-a oprit.
Eu rezervasem pentru ziua următoare o excursie cu barca pentru toți cinci.
— Vedem când mă întorc.
Darius a dat din cap.
Andrei a plecat.
Am urmărit mașina de pe balcon.
Când a dispărut, Ilinca m-a întrebat:
— Mami, tata știa înainte să plecăm că o să meargă la prietenii lui?
M-am întors.
Nu voiam să mint.
— Da.
— Atunci de ce ne-a mai spus că este vacanța noastră?
Întrebarea ei m-a lovit mai tare decât orice spusese Andrei.
Am intrat în cameră.
Am luat telefonul.
Și am dat un apel.
La prânz, valizele erau din nou făcute
Mara m-a privit speriată.
— Mami, mergem acasă?
M-am aplecat spre ea.
— Nu.
— Atunci unde?
Am zâmbit.
— În vacanță.
— Dar suntem în vacanță.
— Nu încă.
Copiii s-au uitat unul la altul.
Cu două luni înainte, când căutam hoteluri, găsisem un resort superb în partea opusă a insulei.
Era mai mic.
Mai liniștit.
Avea acces direct la plajă.
Nu-l alesesem pentru că era mai scump.
În dimineața aceea sunasem acolo.
Se eliberase un apartament de familie după o anulare.
L-am rezervat.
Am chemat un transfer.
Și am plecat.
Nu i-am spus nimic lui Andrei.
Următoarele trei zile au fost cele mai frumoase din vacanță
Pentru prima dată, n-am mai construit programul în jurul lui.
Copiii au ales.
În prima zi am stat aproape numai la piscină.
Am mâncat înghețată înainte de prânz.
Am mers pe plajă seara.
Darius a construit un castel enorm din nisip.
Mara a adormit pe șezlong.
Ilinca m-a întrebat:
— Mami, putem să mâncăm cina afară?
— Putem.
— Chiar dacă e târziu?
— Chiar dacă e târziu.
A doua zi am făcut excursia cu barca.
Doar noi patru.
La un moment dat, în timp ce priveam copiii râzând, mi-am dat seama că nu verificasem telefonul de aproape patru ore.
Aveam mesaje de la Andrei.
„Totul bine?”
„Copiii ce fac?”
„V-ați dus la plajă?”
Am răspuns simplu:
„Suntem bine.”
Nu l-am mințit.
Eram chiar foarte bine.
În a treia zi, ceva neașteptat s-a întâmplat.
Am primit un telefon.
Era recepția primului hotel.
— Doamna Ioana?
— Da.
— Soțul dumneavoastră a revenit mai devreme și întreabă unde sunteți.
M-am uitat spre mare.
— Îi puteți spune că suntem în siguranță.
— Sigur.
Am închis.
Două minute mai târziu, Andrei m-a sunat.
Nu am răspuns.
A sunat din nou.
Și din nou.
A patra oară am răspuns.
— Ioana…
Vocea lui era schimbată.
— Unde sunteți?
— În vacanță.
— Ce înseamnă asta?
— Exact ce înseamnă.
— Am venit la hotel și camera este goală.
— Știu.
— Recepția spune că ai făcut check-out acum trei zile.
— Corect.
A tăcut.
Apoi a spus:
— Te rog să-mi spui unde sunt copiii.
— Sunt lângă mine.
— Vreau să vorbesc cu ei.
I-am dat telefonul Ilincăi.
— Bună, tati.
Nu știu ce a întrebat-o.
Dar răspunsul ei mi-a rămas în minte.
— Da, este foarte frumos. Am mers cu barca ieri. Mami a venit cu noi.
Pauză.
— Nu, nu te-am așteptat.
Mi-a întins telefonul.
Andrei nu mai vorbea la fel.
— Ioana…
— Da?
Vocea i s-a frânt.
— Te rog, spune-mi că n-ai făcut asta.
— Ce anume?
— Că ai plecat din cauza mea.
Am privit copiii.
— Nu, Andrei. Aici greșești.
Am făcut o pauză.
— Am plecat pentru noi.
Atunci l-am auzit plângând.
Dar încă nu știam adevăratul motiv.
Andrei nu plângea pentru că îl părăsisem
— Vino aici, mi-a spus.
— Nu.
— Ioana, trebuie să vorbim.
— Vorbim când ne întoarcem.
— Nu înțelegi.
— Ba cred că înțeleg foarte bine.
— Nu. Nu înțelegi.
Vocea îi tremura.
— Băieții n-au fost motivul pentru care am plecat.
Am tăcut.
— Atunci care a fost?
A urmat o pauză lungă.
— Mihai trebuia să mă ajute cu ceva.
— Cu ce?
— Nu pot să-ți spun la telefon.
Am simțit cum îmi revine furia.
— Ai avut opt luni să vorbești cu mine.
— Știu.
— Și ai ales să pleci.
— Știu.
— Atunci ne vedem peste trei zile.
Am închis.
Când ne-am întors, Andrei nu era singur
În ultima zi am revenit la primul hotel.
Andrei ne aștepta în hol.
Arăta de parcă nu dormise.
Mara a fugit spre el.
Darius la fel.
Ilinca a mers mai încet.
Eu am rămas lângă bagaje.
— Putem vorbi? m-a întrebat.
— Vorbește.
— Nu aici.
Atunci am observat un bărbat așezat într-un fotoliu.
Mihai.
Prietenul lui.
S-a ridicat.
Ținea în mână un dosar.
Andrei s-a uitat la el.
— Dă-i-l.
Mihai mi-a întins dosarul.
— Ce este?
— Deschide-l, a spus Andrei.
Prima pagină era în greacă.
N-am înțeles mare lucru.
A doua era tradusă.
Am citit numele.
Ioana Marinescu.
Am ridicat privirea.
— Ce este asta?
Andrei plângea din nou.
— Hotelul.
— Ce hotel?
— Nu hotelul ăsta.
Mihai a intervenit:
— Pensiunea.
Nu înțelegeam nimic.
Apoi Andrei mi-a spus adevărul.
Cu doi ani înainte îi povestisem un vis pe care eu îl uitasem
Într-o seară, după ce copiii adormiseră, îi spusesem lui Andrei că mi-ar plăcea ca într-o zi să avem o pensiune mică aproape de mare.
Nu un hotel.
Șase sau șapte camere.
O terasă.
Mic dejun dimineața.
Un loc în care să muncim împreună și să ne creștem copiii.
Pentru mine fusese o fantezie.
Pentru Andrei nu.
Mihai se mutase în Grecia cu câțiva ani înainte și lucra în imobiliare.
Cu aproape șase luni înaintea vacanței noastre îi trimisese lui Andrei o ofertă.
O pensiune mică, la câteva minute de mare, era scoasă la vânzare.
Proprietarii se retrăgeau.
Prețul era bun.
Andrei începuse discuțiile în secret.
— Cele trei zile trebuiau să fie pentru acte, evaluare și bancă, mi-a spus.
Am rămas fără cuvinte.
— Și ceilalți?
— Radu este contabil. Sorin lucrează în construcții. Cătălin urma să verifice instalațiile.
— Pescuitul?
Și-a coborât privirea.
— Am mințit.
— De ce?
— Pentru că voiam să fie surpriză.
Am simțit furie.
— Andrei, m-ai lăsat singură cu trei copii ca să-mi faci o surpriză?
— Știu cât de stupid sună acum.
— Foarte stupid.
— Știu.
Apoi mi-a arătat ultima pagină.
Era un antecontract.
Cumpărătorul nu era Andrei.
Eram eu.
— De ce este numele meu aici?
Mihai a zâmbit.
— Pentru că asta a insistat el.
M-am uitat la soțul meu.
— De ce?
Răspunsul lui m-a făcut să tac.
— Pentru că în ultimii șase ani aproape totul a fost despre mine.
„Credeam că îți fac cel mai frumos cadou. De fapt, repetam exact aceeași greșeală”
Andrei s-a așezat.
— Eu aveam nevoie de liniște. Tu făceai liniște.
— Andrei…
— Eu aveam nevoie de weekend liber. Tu rămâneai cu copiii.
Nu am spus nimic.
— Când am vrut un loc mai bun în avion, mi l-am cumpărat și te-am lăsat în spate.
Își amintea.
— Iar acum am vrut să-ți cumpăr ceva la care visai și ce am făcut? Te-am lăsat iar în spate.
Atunci am înțeles de ce plânsese la telefon.
Nu pentru că îi fusese teamă că îl părăsisem.
Ci pentru că, intrând în camera goală, înțelesese în sfârșit tiparul pe care eu îl vedeam de ani întregi.
— Când am văzut valizele dispărute, mi-a spus, primul meu gând a fost că ai plecat definitiv.
Apoi a zâmbit amar.
— Și pentru prima dată nu m-am întrebat „cum ai putut?”. M-am întrebat „de ce ai mai fi rămas?”.
Dar surpriza cea mare încă nu venise
M-am uitat din nou la acte.
— Nu putem cumpăra pensiunea asta.
— De ce?
— Pentru că nu vreau să ne mutăm în Grecia.
Andrei a rămas nemișcat.
Mihai a început să râdă.
M-am uitat la el.
— Ce este?
— Spune-i, i-a zis lui Andrei.
— Ce să-mi spună?
Andrei și-a frecat fața.
— Pensiunea nu este în Grecia.
Am clipit.
— Poftim?
Mihai a scos telefonul.
— Proprietarii sunt greci. De asta actele preliminare sunt în greacă.
Mi-a arătat o fotografie.
Am recunoscut imediat locul.
Munți.
Pădure.
O clădire mică, albă, cu obloane din lemn.
Iar în spate…
România.
— Unde este?
Andrei a zâmbit.
— La câteva ore de casă.
— Și marea?
— Aici vine partea amuzantă.
— Andrei…
— Am renunțat la ideea cu marea când mi-am dat seama că ar însemna să mutăm copiii. Am găsit în schimb o pensiune lângă un lac.
Mihai mi-a întins alte fotografii.
Avea șapte camere.
O terasă.
O bucătărie mare.
O grădină.
Exact genul de loc despre care vorbisem.
— Nu este cumpărată, a spus Andrei repede. Nu am semnat nimic în numele tău. Nu am luat nicio decizie fără tine.
A împins dosarul spre mine.
— Am doar opțiunea de cumpărare. Dacă spui nu, mâine renunțăm.
Asta a schimbat totul.
Nu pensiunea.
Faptul că, pentru prima dată, decizia era cu adevărat a noastră.
Șase luni mai târziu, am deschis ușile
Nu am cumpărat-o imediat.
Am mers acasă.
Am făcut calcule.
Am vorbit cu copiii.
Am negociat.
Am cerut evaluări independente.
Și, în cele din urmă, am spus da.
Dar cu o condiție.
— Care? m-a întrebat Andrei.
— Dacă facem asta, o facem împreună. Nu există „tu te ocupi de copii cât eu plec trei zile”. Nu există surprize care mă lasă să duc totul singură.
— De acord.
— Și mai este ceva.
— Spune.
— Prima vacanță după deschidere o organizezi tu.
A râs.
— Asta este pedeapsa?
— Nu. Pedeapsa este că iei trei copii la cumpărături pentru bagaje.
Șase luni mai târziu, pensiunea s-a deschis.
În prima dimineață, am ieșit pe terasă cu o cafea.
Andrei era lângă mine.
Copiii alergau prin grădină.
Pe clădire era o firmă nouă.
Numele fusese ideea Ilincăi.
„În sfârșit, în vacanță.”
Exact cuvintele pe care le spusesem copiilor în ziua în care plecaserăm din primul hotel.
Andrei s-a uitat la firmă și a început să râdă.
— O să-mi amintești asta toată viața, nu?
— Categoric.
— Merit.
— Categoric.
M-a luat de mână.
Și poate cel mai neașteptat lucru din toată povestea nu a fost pensiunea.
Nici secretul lui.
Nici faptul că aproape îmi transformase visul într-o surpriză dezastruoasă.
A fost ceea ce mi-a spus câteva secunde mai târziu.
— Apropo, weekendul viitor plec trei zile.
M-am întors lent spre el.
— Poftim?!
Andrei a izbucnit în râs.
Apoi mi-a pus în palmă un plic.
Înăuntru era o rezervare la un hotel din Brașov.
Pentru o singură persoană.
Pe numele meu.
— Tu pleci, mi-a spus. Eu rămân cu copiii. Trei zile. Dormi, mănânci, citești, faci absolut ce vrei.
L-am privit fără să spun nimic.
— Și dacă nu vreau să plec?
— Atunci stai. Dar cele trei zile sunt ale tale.
Am început să râd.
După șase ani de căsnicie, Andrei înțelesese în sfârșit lucrul pe care încercasem atât de mult să i-l explic:
nu aveam nevoie de un soț care să-mi cumpere o vacanță.
Aveam nevoie de unul care să înțeleagă că și eu aveam dreptul la una.
Iar de data aceasta, când am plecat cu valiza în mână, Andrei a rămas în prag cu cei trei copii.
Mara mi-a făcut cu mâna.
— Mami, o să ne descurcăm!
M-am uitat la Andrei.
El a zâmbit.
— Da. Noi o să ne descurcăm. Tu du-te și distrează-te.
Și pentru prima dată, expresia aceea nu m-a mai durut deloc.
