Vanatoru Andreea
Era o dimineață ca oricare alta, cu soarele care abia răsărise și un vânt ușor care răsfoia frunzele copacilor din fața casei mele. O zi perfectă pentru a începe un nou proiect sau pur și simplu pentru a mă bucura de liniștea locului meu. Tocmai ce mă așezasem la masa din sufragerie, cu o cafea caldă în față, pregătit să mă pierd în gânduri, când am auzit un bătaie la ușă. M-am ridicat instinctiv și m-am îndreptat spre ușă, gândindu-mă că poate era vreun vecin sau cineva care avea nevoie de ajutor.
Părea o zi perfectă
Când am deschis, am rămas uimit. În fața mea stătea un băiat de vreo 7-8 ani, cu părul cârlionțat și ochi mari, căprui, plini de o tristețe greu de înțeles. Părea să fie un copil normal, dar ceva în privirea lui nu se potrivea cu imaginea unui băiat care venea să ceară ajutorul. Își strângea rucsacul într-o mână, iar cu cealaltă apăsa ușor ușa, ca și cum ar fi încercat să pătrundă în casa mea cu orice preț.
„Domnule, îmi pare rău că vă deranjez, dar… sunt fiul dumneavoastră”, a spus el cu o voce tremurândă, dar hotărâtă.
Băiatul a apărut la ușa mea și am rămas șocat
Am rămas o clipă perplex. L-am privit de sus până jos, încercând să înțeleg ce se întâmpla. Era evident că nu-l cunoșteam, iar gândul că aș avea un fiu de vârsta lui mi se părea complet absurd. Într-o viață normală, nu aveam copii, și nici nu fusesem vreodată căsătorit. Nu aveam habar de vreo relație care să fi dus la nașterea unui copil. De asemenea, băiatul nu semăna cu mine în niciun fel, iar vestimentația lui părea destul de modestă, ca și cum nu ar fi trăit într-o familie bogată sau confortabilă.
„Ce spui, băiete?”, am întrebat, încercând să mă calmeze. „Nu înțeleg… ce vrei să spui?”
Băiatul a ridicat ușor capul și m-a privit cu o expresie de supărare. „Am fost abandonat de mama. A spus că nu mai vrea de mine și că trebuie să mă duc la dumneavoastră, că doar eu sunt fiul dumneavoastră. Am… am stat mult în orfelinat și acum… acum nu mai știu ce să fac.”
Mi-am simțit inima bătând mai repede. Cuvintele lui sunau a adevăr, dar totuși nu puteam să le cred complet. Era imposibil ca eu să fi avut un copil fără să știu de el. Mi-am făcut un pas înapoi, încercând să găsesc o explicație logică pentru situația în care mă aflam. Băiatul părea sincer, dar mai erau multe întrebări care nu-și găseau răspunsul.
Era confuz
„Cum te cheamă?”, l-am întrebat, mai calm acum, încercând să înțeleg dacă povestea lui era o fantezie sau dacă exista vreun sâmbure de adevăr în ea.
„Mihai,” a spus el, cu vocea tremurândă, iar ochii lui mă priveau cu o intensitate pe care nu o înțelegeam pe deplin. „Mihai Popescu.”
Am fost pe punctul de a închide ușa, gândindu-mă că poate băiatul era confuz sau că încerca să mă păcălească. Totuși, ceva în adâncul meu îmi spunea că nu era vorba despre o glumă. În momentul în care m-am pregătit să închid ușa, băiatul a ridicat rucsacul său și l-a ținut aproape de piept. „Am ceva pentru dumneavoastră”, a spus el, iar tonul lui devenea din ce în ce mai apăsător.
Nu știu ce m-a împins să-l las să intre, dar am făcut-o. Mi-am făcut loc și l-am invitat să vină înăuntru. Am închis ușa și m-am uitat la băiatul care părea cufundat în gânduri. Își lăsase rucsacul lângă el și își spărsese ușor palma pe marginea mesei din sufragerie. Privind acea față fragilă, mi-am dat seama că nu aveam nicio idee despre ce putea să fie realitatea acestui băiat.
Momentul adevărului
„Deschide rucsacul, Mihai”, am spus cu vocea mai joasă, fără să pot ascunde un amestec de curiozitate și neliniște.
Mihai a ridicat rucsacul și l-a deschis cu grijă. Înăuntru, printre câteva haine vechi și câteva cărți de școală, se afla o fotografie veche, ușor îngălbenită. Era o fotografie dintr-o vacanță de familie, pe care o recunoșteam imediat.
Acel loc era unul în care fusesem într-o excursie cu familia când eram tânăr, dar nu mi-am amintit niciodată să fi fost cu vreo femeie sau să fi avut un copil. Mâinile mi s-au făcut reci și ochii mi s-au largit în fața acelei imagini.
Fotografia arăta un bărbat și o femeie, iar lângă ei, un băiat de vreo 2 ani, îmbrăcat în hăinuțe de vară. Chipul femeii nu era complet clar, dar băiatul din fotografie… arăta exact ca Mihai. În acel moment, am înțeles că ceea ce îmi spusese nu era o minciună.
„Acesta este singurul lucru pe care îl am de la mama„
Mihai m-a privit din nou, cu ochii umpleți de o speranță fragilă, dar hotărâtă. „Acesta este singurul lucru pe care l-am avut mereu. Poza aceasta a fost tot ce am avut de la mama.”
Am simțit cum toate gândurile și fricile se amestecau în mintea mea. Totul părea atât de ciudat, dar în același timp, simțeam că trebuia să îi dau o șansă. Poza părea să confirme ceea ce băiatul spusese. Era posibil ca Mihai să fi fost fiul meu, sau poate că viața ne adusese pe același drum într-un mod pe care nu-l înțelegeam încă.
În acel moment, mi-am dat seama că viața îți poate da cele mai mari provocări, iar uneori trebuie să ai curajul să le faci față, chiar dacă pare imposibil. Mihai nu era doar un băiat care căuta un loc unde să stea. Era o fereastră către un trecut despre care nu știam nimic, dar care, dintr-o dată, devenea parte din realitatea mea.
Nu știam ce va urma, dar eram pregătit să-l ascult și să aflu mai multe despre el. Dacă povestea lui era adevărată, urma o nouă cale pentru mine. Iar, poate, acesta era începutul unui capitol pe care nu îl trăisem încă.
