Mirela Loșniță
Când a trecut pe lângă femeia de serviciu, Victor a înlemnit. La gâtul ei strălucea pandantivul fiicei sale dispărute. Pe coridorul lung, luminat slab de neoanele tremurânde, Iulia înainta cu pași obosiți, purtând în mâini găleata și mopul. Halatul albastru îi acoperea trupul slab, iar baticul prins strâns pe cap îi ascundea părul castaniu. La gât, sub gulerul ponosit, sclipi o bijuterie veche: o cheiță din argint, atârnată de un șnur cerat. Deși nu valora cine știe ce, pentru ea era neprețuită.
Când a trecut pe lângă femeia de serviciu, Victor a înlemnit
Victor ieși din birou pentru a merge spre sala de conferințe, când zări silueta femeii de serviciu. N-ar fi fost nimic neobișnuit, dacă nu i-ar fi fost atrasă privirea de acel pandantiv. Îi înțepeniră pașii. Îl recunoștea. O cheiță identică stătuse cândva la gâtul fetiței lui dispărute. Iulia. Fetița pierdută în urmă cu peste douăzeci de ani.
Femeia simți privirea intensă a bărbatului și se întoarse ușor, întâlnindu-i ochii. Victor păli. Acei ochi albaștri. Aceeași formă a feței. Deodată, timpul se contractă, iar amintirile năvăliră peste el ca o avalanșă. O zbughi înapoi în birou, cu mâinile tremurând.
Iulia nu bănuia nimic. Nu știa că bărbatul acela era tatăl ei. Nu știa nici că fusese vreodată căutată cu disperare. Își amintea vag doar gara, trenurile, foamea și frigul. Fusese abandonată. Crescuse într-un orfelinat, într-un sistem care-i frânsese copilăria și-i oprise vocea ani de zile. Doar pandantivul i se părea o legătură cu o viață dinainte de uitare.
Anii trecuseră greu pentru ea. La 18 ani devenise mamă. Vera era întreaga ei lume. Max, tatăl copilei, fugise imediat ce aflase de sarcină. O lăsase singură, fără sprijin, fără explicații. Iulia renunțase la visurile ei pentru a-i oferi Verei o copilărie frumoasă. Își încheiase studiile mai târziu, în paralel cu munca istovitoare de femeie de serviciu în trei locuri diferite. Nu se plângea. Nu avea timp de regrete. Avea un copil de crescut.
Victor își strânse fruntea între palme. Simțea că se sufocă. Dacă era ea? Dacă era chiar Iulia? Cum ar fi ajuns fiica lui femeie de serviciu? Îl durea gândul că acel copilaș râzător, cu gene lungi și alunița delicată de deasupra buzei, ajunsese să curețe podele pentru un trai decent. Ce groază l-a cuprins!
Cu ani în urmă, plecase cu ea într-o zi însorită de duminică. Vroia doar să-i ofere o după-amiază frumoasă, să hrănească lebedele din parc. Își amintea cum o luase de mână, cum ea râdea și tropăia prin frunzele uscate. S-au oprit la un chioșc, i-a luat suc și biscuiți. S-a dus la toaletă, lăsând-o în fața ușii, la câțiva pași. Când s-a întors, nu mai era.
Au urmat ore, apoi zile și săptămâni de căutări
Poliție, anunțuri, interviuri la televiziune locală. Nimeni nu văzuse nimic. Parcă se evaporase. Katia, soția lui de atunci, s-a prăbușit psihic. Nu și-a mai revenit niciodată. După doi ani, s-au despărțit. Tragedia îi devorase.
Victor a continuat să caute. A dat mită, a plătit detectivi particulari, a căutat prin orfelinate. Degeaba. După un timp, și-a refăcut viața. A cunoscut-o pe Kristina, o femeie caldă, liniștită. Au avut doi copii, iar Victor și-a pus toată energia în afaceri. A ridicat o firmă de construcții, și-a dus copiii la cele mai bune școli. Dar în suflet rămânea un gol.
În fiecare an, pe 15 octombrie, mergea la biserică și aprindea o lumânare pentru fiica lui. Nu știa dacă trăiește sau nu. Dar în sufletul său de tată, simțea. Era vie. O știa.
Iulia continua să muncească. Viața nu fusese blândă, dar o învățase multe. Nu se plângea. Avea o locuință modestă, dar primitoare. Vera învăța bine, era atentă, respectuoasă. Mica ei minune.
Într-o zi, pe când termina curățenia la etajul superior, Victor trecu din nou pe lângă ea. De data aceasta, se opri.
— Scuzați-mă… pot să vă întreb ceva? Femeia se întoarse, ușor surprinsă. — Da? — Pandantivul acela… de unde îl aveți? — E al meu, de când eram mică. L-am avut tot timpul. M-a găsit poliția cu el la gât. Nu-mi amintesc multe. M-au abandonat într-o gară, aveam cam trei ani. A rămas singura legătură cu trecutul meu.
Vocea i se frânse puțin, dar și-a revenit imediat
Victor simți cum i se taie respirația. Era EA. Nu mai avea îndoieli. Acea cheiță… era unică. O cumpărase dintr-o călătorie la Kiev, special pentru ea. Era cu totul imposibil ca alt copil să fi avut o identică. Și felul în care vorbea. Calm, demn, dureros. Avea același curaj ca mama ei.
— Cum vă cheamă? a întrebat el, abia stăpânindu-și vocea. — Iulia, răspunse simplu. — Iulia…? — Nu știu. N-am avut numele real. Mi-au dat altul la orfelinat.
Ochii bărbatului s-au umplut de lacrimi. Întinse mâna spre ea, tremurând.
— Iulia… eu sunt tatăl tău.
Femeia își trase capul ușor înapoi. Nu înțelegea. Nu voia să înțeleagă. Apoi, privindu-l mai bine… ochii lui. Aceeași nuanță. Aceeași privire caldă și tristă. O amintire o izbi fulgerător — o voce blândă care o striga: „Iuliușka, vino la tata!” Un chip tânăr, cu păr deschis și zâmbet larg.
Iulia se dezechilibră ușor. Sprijinindu-se de perete, începu să plângă. Apoi se repezi spre el și îl cuprinse cu brațele. Plângeau amândoi, în mijlocul holului. Timpul se dizolva, spațiul se dizolva, doar ei doi rămâneau — tată și fiică, regăsiți după o viață de durere și așteptare.
— Te-am căutat… în fiecare an. Niciodată n-am încetat. Eram sigur că trăiești.
Iulia nu putea vorbi. Doar îl ținea strâns. Pentru prima oară în viață, simțea că nu mai era singură.
În acea zi, două vieți s-au schimbat pentru totdeauna. Și o inimă de copil, crescută printre umbre, a început, în sfârșit, să bată în lumină.
