Cristina Cohuț
Zoia era obişnuită să se trezească devreme. La şaptezeci şi cinci de ani, somnul devenise un lux rar, aşa că la ora şase dimineaţa era deja în bucătărie, pregătind ceaiul. Apartamentul ei mic, de la marginea oraşului, era liniştit şi îngrijit, cu perdele albe, cusute manual, care lăsau să pătrundă lumina caldă a dimineţii.
„Poate că vecina mea are dreptate”, îşi spuse ea, rememorând întâmplarea de ieri din piaţă. „Poate că am fost prea încrezătoare. Dar dacă băiatul chiar avea nevoie?”
Un ciocănit puternic în uşă îi întrerupse gândurile. Nu aştepta pe nimeni, mai ales la o oră atât de matinală. Cu paşi mici, se apropie de uşă şi privi prin vizor.
Trei bărbaţi stăteau în faţa uşii. Unul era Pavel, tânărul din piaţă. Nu mai purta hainele ponosite de ieri. Era curat, într-o cămaşă albă şi pantaloni întunecaţi. Ceilalţi doi, la fel de îngrijiţi, ţineau o cutie mare şi câteva pungi.
— Cine e? întrebă Zoia, precaută.
— Zoia Teodorescu? Eu sunt, Pavel. Ne-am întâlnit ieri, în piaţă. Mi-aţi dat bani pentru autobuz.
Cu mâini tremurânde, Zoia descuie, dar păstră lanţul tras.
— Ce doriţi la ora asta?
— Am venit să vă mulţumim şi să vă returnăm datoria. Dacă ne permiteţi să intrăm.
Ezită, dar ceva din privirea lui Pavel o făcu să renunţe la lanţ.
— Intraţi, dar fiţi liniştiţi. Vecinii încă dorm.
Pavel făcu prezentările:
— Fraţii mei, Andrei şi Mihai. Ştiu că e devreme, dar plecăm la muncă şi voiam neapărat să vă vedem înainte.
În bucătăria mică, ceainicul începea să fiarbă.
— Doriţi un ceai?
— Nu vrem să vă deranjăm, spuse Pavel, aşezând cutia pe masă. Am venit să vă mulţumim.
Din cutie scoase un coş împletit cu fructe, dulciuri, miere şi cafea. Mihai adăugă un buchet de flori, Andrei puse un plic.
— Aici sunt cei o mie de lei, plus încă o mie. Nu e mult, dar e din inimă.
Zoia, copleşită:
— Dar… de ce toate astea?
Pavel se aşeză:
— Ieri aţi fost singura care m-a tratat cu demnitate. Şi da, aveau dreptate ceilalţi: am fost la închisoare. Trei ani pentru fraudă. Ieri a fost ziua eliberării. Voiam doar să ajung acasă.
Andrei interveni:
— Când ne-a sunat şi ne-a povestit, am fost impresionaţi. Puţini ar ajuta un străin.
Mihai îi arătă o poză:
— Avem o firmă de catering. Pavel va lucra cu noi de acum.
Zoia simţi că i se umezesc ochii.
— Nu am făcut nimic special.
— Ba da, spuse Pavel. Aţi fost primul pas spre o viaţă nouă.
Apoi, Mihai aşeză mai multe pungi pe masă.
— Ştim că mergeţi zilnic în piaţă. De azi înainte, vă aducem provizii acasă, să nu mai căraţi.
Zoia, emoţionată:
— Nu e nevoie…
— E gestul nostru de mulţumire. Iar dacă aveţi nevoie de reparaţii, ne ocupăm noi.
Bătrâna indică robinetul care picura. Dulapul cu uşa desprinsă. În două ore, fraţii reparară totul. Schimbară un bec, verificară instalaţia electrică.
— Locuiţi singură? întrebă Mihai.
— Da. De când a murit soţul meu. Copiii sunt în străinătate.
Pavel schimbă o privire cu fraţii:
— Avem o propunere. În afacerea noastră lipsesc prăjiturile tradiţionale. Aţi vrea să colaboraţi cu noi?
Zoia ezită:
— Nu ştiu dacă mai sunt în stare…
— Doar câteva tăvi pe săptămână. Începem cu un eveniment săptămâna viitoare.
— Bine, pot încerca. Am reţetele mamei mele.
Când plecară, Zoia întrebă:
— Pavel, ce ai fi făcut dacă nu te-ajutam?
— Aş fi mers pe jos. Dar datorită dumneavoastră, am ajuns la timp. Nu voi uita.
Seara, vecina Lidia o găsi pe Zoia notând reţete.
— Ce faci, Zoia? Găteşti?
— Uneori, când dai un ban, primeşti mai mult. Primeşti o şansă nouă.
Din acea zi, miercurea dimineaţa deveni un moment aşteptat. Cei trei fraţi veneau regulat. Cu flori, alimente sau doar pentru ceai. Dar mereu cu respect şi afecţiune.
Iar Pavel deveni un nepot neoficial. Dovada vie că un gest mic poate schimba o viaţă.
