Roxana
Soțul meu nu voia să audă de mama mea. Nici măcar în ziua în care ea m-a apucat de mână și mi-a șoptit numele meu de acasă. Liduța.
Nu era o problemă cu o soluție simplă. Era viața ei.
M-am ridicat încet și am intrat în bucătărie. Sorin își făcea cafeaua, calm, cu spatele la mine.
— Sorin… trebuie să vorbim.
Nu s-a întors.
— N-avem despre ce.
— Ba avem. Despre mama mea.
„Atunci du-te la ea.” Cuvântul care a căzut greu între noi
A tăcut o clipă. Apoi s-a întors, iritat.
— Ți-am zis clar.
— Și eu îți spun clar: nu o las să moară acolo.
A strâns din dinți.
— Atunci du-te la ea.
— Bine.
Cuvântul a căzut greu. A clipit.
— Ce?
— Mă duc la ea. Cu totul.
A rămas nemișcat.
— Ești serioasă?
— Foarte.
M-am dus în dormitor și am început să scot haine din dulap. L-am auzit în ușă.
— Lidia… nu face prostii.
— Nu e prostie. E alegere.
— Și eu?
— Tu ai ales deja.
Tăcerea dintre noi era mai apăsătoare decât orice ceartă avuseserăm până atunci.
— Chiar pleci? a spus el, mai încet.
— Da.
Casa rece din sat, soba care abia trăgea și lemnele ude
A doua zi eram în sat.
Casa era rece. Soba abia trăgea. Lemnele erau ude și fumegau în loc să ardă.
Dar în casa aceea era mama mea. Și nu mai era singură.
Primele zile au fost grele. Frig, muncă, oboseală. Mă culcam cu mâinile crăpate și mă trezeam înainte să se lumineze, ca să pornesc focul.
Apoi, încet, lucrurile s-au așezat. Am găsit de lucru la magazinul din sat. Am învățat să fac focul ca lumea, să car apă, să repar câte ceva prin curte.
Nimeni nu m-a felicitat pentru asta. Nici nu aveam nevoie.
Ce mi-a spus mama mea într-o seară, lângă sobă
Stăteam amândouă lângă sobă. Se auzea doar lemnul care trosnea.
— Mamă… ți-e mai bine? am întrebat.
A zâmbit.
— Acum… da. Că nu mai sunt singură.
Atât. Nicio predică, niciun reproș pentru anii în care venisem doar de sărbători. Doar propoziția aceea, spusă cu o liniște pe care nu i-o mai auzisem de mult.
Mașina oprită la poartă, după două luni
După două luni, într-o dimineață geroasă, s-a auzit o mașină în fața porții.
Am ieșit. Sorin. Stătea acolo, cu mâinile în buzunare.
— Ce cauți aici? am întrebat.
— Am adus lemne. Uscate.
A tăcut.
— Și… dacă mai e loc… poate stau și eu câteva zile.
L-am privit lung.
— Aici nu e televizor mare. Nici confort.
— Știu.
— Și trebuie să cari apă.
— Învăț.
Am făcut un pas spre el.
— Și mama?
A oftat.
— Dacă mă mai ceartă… tac.
Am zâmbit pentru prima dată după mult timp.
— Intră.
Trei oameni lângă o sobă
În seara aceea, în casa mică, lângă sobă, stăteam trei oameni.
Nu era lux. Nu era nici măcar căldură ca lumea, pentru că soba tot fumega până se încingea.
Dar era cald. Și, pentru prima dată, eram familie cu adevărat.
Nu am plecat ca să-l pedepsesc. Am plecat pentru că era singurul loc în care aveam ce face. El a avut nevoie de două luni și de un braț de lemne uscate ca să înțeleagă asta.
