Saghin Sabrina
Marina se așeză pe marginea fotoliului, simțind cum inima îi bate cu putere. În mâna strânsă avea o batistă, găsită ascunsă într-o păpușă veche cumpărată la întâmplare de la un târg de vechituri. Pe materialul îngălbenit de vreme era scris cu cerneală: „Noi nu mai suntem. Cineva trebuie să răspundă.”
Numele Elenei Samuilă răsuna în mintea Marinei ca o fantomă a unei copilării pierdute. În curtea școlii, copiii șopteau povești despre Elena, fetița cu fundă albastră, dispărută în iarna lui 1987. Niciodată găsită. Niciodată uitată.
Păpușa era veche, cu chipul din porțelan crăpat în jurul ochilor strălucitori. Marina nu știa de ce o cumpărase. O atrăsese parcă ceva dincolo de aspectul ei înfiorător. Avea părul blond, deși încâlcit, și o rochie de epocă. Când o deschisese, găsise batista. Un mesaj criptic, o amintire dureroasă și un nume: Elena Samuilă.
Telefonul sună brusc. Era educatoarea fetiței ei, Teodora, anunțând că aceasta avea febră. Marina și-a luat geanta și a plecat imediat, împreună cu gândurile neliniștitoare. Cine scrisese mesajul? Cine erau „Noi”? Elena dispăruse singură, nu-i așa?
Ajunsă acasă cu Teodora adormită, Marina observă că păpușa nu mai era pe masă, ci pe podea. Pe rochia ei era cusut discret: E.S. – Elena Samuilă. Nu mai putea ignora ce simțea: această păpușă aparținuse fetiței dispărute.
Hotărâtă să afle mai multe, Marina urcă la vecina de la etajul doi, doamna Iulia, care locuia acolo de o viață. Când i-a arătat batista, femeia a amuțit. Apoi, cu o voce tremurată, i-a spus că Elena nu fusese singura copilă dispărută în acea iarnă. Mai erau doi: Mihai și Cristina. Prieteni. Copii. Trei dispariții, o singură investigație. Ziarele vorbiseră doar despre Elena pentru că tatăl ei era directorul fabricii locale.
Se zvonea că cei trei copii se jucau pe terenul abandonat din spatele fabricii. Katia Samuilă, mătușa Elenei, trebuia să aibă grijă de ei. Apoi a dispărut. Unii o bănuiau de vină. Alții credeau că fusese forțată să tăinuiască un accident. Niciodată nu s-a aflat adevărul.
Mesajul de pe păpușă
Când Marina s-a întors acasă, fetița ei dormea cu păpușa strânsă la piept. Dar nu mai era singură. Lângă ea, o apariție fantomatică cu o fundă albastră în păr o ținţinea de mână. Elena.
— Mami, a venit să ne ajute, spuse Teodora. Elena spune că ne poate arăta unde sunt ceilalți. Trebuie doar s-o urmăm.
Marina simți că aerul devenea mai dens. Fetița o privi cu ochi vii, albastri, imposibil de uitat.
— Te rog, ajută-ne, șopti Elena. Katia ne-a închis între zidurile fabricii. Nu a vrut, dar a fost forțată. Tatăl meu… ne-a văzut când am descoperit registrele lui. Fura bani, fura materiale. A amenințat-o. I-a spus că o acuză dacă nu ne face să dispărem. Ea ne-a închis, el a dat foc.
Marina abia putea respira. Elena nu mai era doar o legendă, ci un suflet ce cerea ajutor. Copiii nu fuseseră doar uitați. Fuseseră sacrificați.
— Cum pot să vă ajut?
— Katia încă trăiește. Are cheia. Stă la marginea pădurii. Ea poate spune unde suntem. Apoi vom putea pleca.
Răzbunarea sufletelor
Marina porni spre adresa indicată de doamna Iulia. Casa era mică, învechită, pierdută între copaci. Katia era o umbră a ceea ce fusese odată. Când văzu batista, izbucni în plâns.
— Nu am avut de ales, spuse ea printre suspine. Mi-a promis că nu le va face rău dacă tac. Mi-a spus că… că va rezolva totul. Am trăit cu vina asta toată viața.
I-a dat Marinei o hartă desenată cu mâna și o cheie ruginită. Marina a contactat autoritățile. Când au săpat sub fundația aripii abandonate a fabricii, au găsit rămășițele a trei copii. Împreună cu o păpușă, o fundă albastră și o cutie muzicală.
Povestea a devenit subiect de presă. O legendă urbană, confirmată după aproape patruzeci de ani. Directorul Samuilă murise cu ani în urmă, iar numele lui fusese păstrat cu mândrie. Până acum.
Teodora nu a mai avut febră. Elena nu a mai apărut. Marina știa că le ajutase să plece. Trei suflete găsiseră în sfârșit liniștea.
Viața Marinei se schimbase pentru totdeauna. Dar acum avea un scop împreună cu fiica ei: să spună povestea celor uitați, să aducă adevărul în lumină, chiar dacă lumina era rece și dureroasă.
Pentru Elena. Pentru Mihai. Pentru Cristina. Pentru adevăr.
