Laciu Andreea
Într-o primăvară care promitea schimbare, am simțit nevoia să fug de orașul care mă învăluia într-o ceață de stres și agitație fără sfârșit. Am auzit întâmplător de un sat uitat de lume, ascuns între dealuri și păduri, un loc despre care majoritatea oamenilor păreau să fi uitat chiar și numele. Curiozitatea și dorința de a regăsi ceva autentic m-au împins să pornesc într-o călătorie spre necunoscut.
Drumul până acolo a fost o aventură în sine: șerpuind prin drumuri înguste, presărate cu crăpături și pietriș, am trecut pe lângă livezi înflorite, iar aerul de primăvară mi-a umplut pieptul cu un aer proaspăt, greu de găsit în oraș. Cu fiecare kilometru, zgomotul traficului dispărea, iar în sufletul meu apărea o liniște pe care nu o mai simțisem de mult.
Când am ajuns, satul părea scos dintr-o poveste. Casele vechi, cu fațadele colorate de timp și flori la ferestre, se aliniau pe ulițe prăfuite pe care doar câțiva câini leneși le mai străbăteau. Oamenii, îmbrăcați simplu, dar cu o demnitate adâncă, mă priveau cu ochi calzi și curioși, dar niciodată neprietenoși.
În prima oră am fost invitat la casa unei bătrâne, care mi-a oferit ceai de tei și plăcinte aburinde, în timp ce ne povestea despre vremurile când satul era plin de viață și copii alergau pe ulițe. În glasul ei era o melancolie dulce, dar și o speranță neclintită în sufletul oamenilor ce rămăseseră acolo.
Am petrecut ziua alături de localnici, am mers cu ei la muncile câmpului, am aflat despre obiceiurile și poveștile lor. Fiecare om părea să aibă o lecție de viață și o poveste ascunsă în privire.
Copiii, cu obrajii roșii și ochii plini de mirare, mi-au arătat locurile lor secrete — o fântână veche, un stejar bătrân care părea să vegheze satul de veacuri, un pârâu limpede unde se adunau vara să se răcorească.
Pe măsură ce soarele începea să apună, iar cerul se colora în nuanțe de portocaliu și violet, am simțit cum o liniște adâncă mi-a cuprins inima. Nu era liniștea obișnuită, ci una care îți umple sufletul cu o pace pe care nu o poți găsi în zgomotul orașului.
Înainte să plec, am stat de vorbă cu o bătrână înțeleaptă, care mi-a spus cu glas blând:
— Fericirea adevărată nu se caută în lucruri mari sau în agitația lumii, ci în lucrurile mici — în zâmbetul prietenilor, în paharul de apă băut după muncă, în soarele care răsare în fiecare zi, în liniștea care-ți mângâie sufletul.
Pe drumul de întoarcere, am simțit că mă întorc nu doar către oraș, ci către o versiune nouă a mea, mai calmă și mai împăcată. Am învățat că fericirea nu e un scop îndepărtat, ci o stare care poate fi găsită în orice clipă, dacă alegem să o vedem.
Satul uitat de lume mi-a oferit cea mai valoroasă lecție: că în simplitate și în conexiunea autentică cu oamenii se ascunde adevărata comoară a vieții.
Sursă foto: Pixabay
