Cristina Cohuț
Doliu în comunitatea din Valea Mare Pravăț. Profesorul Gheorghe Damian s-a stins din viață, lăsând în urmă nu doar o carieră de excepție, ci și un gol imens în inimile celor care l-au cunoscut. A fost mai mult decât un cadru didactic – a fost mentor, lumină și reper. Un om care a trăit pentru elevi, pentru colegi, pentru școală și pentru sat. Un nume care va rămâne rostit cu respect.
A fost luminătorul satului, din prima zi de catedră
Profesorul Gheorghe Damian și-a început cariera într-o perioadă în care învățătorul era privit ca cel care aduce lumina. Era respectat, ascultat, chemat la botezuri, la nunți, la șezători. Dascălul nu învăța doar literele. Învăța bunul-simț, vorba cumpătată, iubirea de țară și grija pentru cel de lângă tine, scrie ziartopdearges.com.
A predat prima dată la Școala Gimnazială din Cuca. Acolo, între dealuri și ulițe, a învățat ce înseamnă să formezi caractere. Nu doar să corectezi bastonașe, ci să construiești oameni. Cu mâinile, cu vocea, cu sufletul.
Mai apoi, drumul l-a dus la Bilcești, aproape de casă. Dar chemarea a rămas aceeași. Indiferent de clasă sau generație, a fost același om dăruit. Niciodată grăbit, niciodată nepăsător. Își apleca fruntea spre fiecare copil, cu aceeași blândețe și răbdare.
Era tipul de profesor care nu ridica vocea. N-avea nevoie. Se impunea prin privire, prin calm, prin demnitate. Îi învăța pe cei mici să citească, dar și să înțeleagă ce înseamnă să fii om.
Două decenii la centrul comunei
În ultimii 20 de ani, Gheorghe Damian a fost sufletul Școlii din Valea Mare Pravăț. Nu doar un dascăl. Ci un pilon. O figură în jurul căreia s-au închegat generații, colegialități și proiecte. A fost omul la care veneau toți, cu o întrebare, cu o îndoială, cu o veste.
Colegele sale îl descriu ca pe un „om mare, blând și înțelept”. Nu era genul care să țină prelegeri. Vorbea rar, dar când o făcea, se făcea liniște. Avea acel timbru care aducea pace. Știa să încurajeze, dar și să corecteze. Îți spunea adevărul cu un zâmbet care nu durea. Era sprijin, și nu judecător.
În cancelarie, nu vorbea niciodată de sus. Își saluta colegii cu o ușoară înclinare a capului și cu acel „bună dimineața” rostit cu o noblețe moștenită, poate, de la învățătorii interbelici. Purta haina închisă la toți nasturii, stil vechi, dar curat. Niciodată neglijent. Întotdeauna pregătit.
A fost coleg de generație cu nume mari din Argeș. Inspectori ca Logel, Nen, Staicu. Oameni care au dus educația în spate, în vremuri în care nu se făcea PR cu profesori, ci se făcea școală cu fruntea sus.
Un model pentru elevi, o mândrie pentru părinți
Copiii îl iubeau. Nu pentru că era îngăduitor, ci pentru că era corect. Le vorbea ca unor egali. Nu ridica tonul, nu făcea comparații, nu ironiza. Când greșeai, îți spunea cu blândețe. Dar nu uitai. Te îndreptai pentru că simțeai că merită.
Părinții veneau cu încredere. Știau că lăsând copilul în grija lui, îl lasă pe mâini bune. Îi apreciau tonul echilibrat, lipsa de bârfă, seriozitatea. Nu cerea niciodată nimic, dar oferea din plin: timp, răbdare, devotament.
Nu și-a făcut din școală o scenă. Nici o rampă. Nici nu și-a dorit funcții. N-a fost director. N-a fost inspector. A fost, pur și simplu, profesor. Cu literă mare. Cu vocație. Cu inimă. A fost omul care a ales catedra, nu biroul.
Iubea cartea. Avea o bibliotecă întreagă în clasă. Povestea din amintire, fără să citească. Știa poezii pe de rost, știa geografie din mers și istorie cu sufletul. Nu învăța după fișe. Învăța cu glasul, cu prezența, cu dragul.
O pierdere imensă pentru școală și sat
Comunitatea din Valea Mare Pravăț este în doliu. Oameni de toate vârstele își amintesc de „domnu’ Damian” cu emoție. Cei mai în vârstă îi sărutau mâna când îl vedeau. Cei mici se opreau din joacă să-l salute. Niciun copil nu trecea pe lângă el fără să spună „sărut mâna”.
La biserică, se așeza mereu pe al doilea rând din dreapta. Fără cruce mare, fără gesturi teatrale. Se ruga cu ochii închiși, discret, ca un om care nu vrea să deranjeze pe nimeni, dar care are un dialog sincer cu Dumnezeu.
Moartea lui nu a fost doar o trecere. A fost o rană. O ruptură. Pentru colegi, pentru foști elevi, pentru părinți, pentru vecini. Fiecare spune că s-a pierdut un om rar. Nu doar un învățător, ci o icoană vie.
Nimeni nu-și amintește să-l fi văzut vreodată nervos. Nici obosit. Nici lipsit. Era acolo mereu. Cu aceeași privire caldă. Cu aceeași mâini legate în spate. Cu aceeași prezență care dădea tonul unei zile liniștite.
Ce a lăsat în urmă Gheorghe Damian? Generații. Zeci, poate sute de copii care au crescut sub îndrumarea lui. Nu doar la limba română sau matematică. Ci la ce înseamnă să fii un om bun.
A lăsat în urmă colegi care l-au văzut ca pe un model. Nu unul de podium. Ci de suflet. A fost acel tip de coleg care îți punea o cană cu ceai în față într-o zi grea. Care îți aducea o carte veche, „că ți-ar prinde bine”. Care nu întreba, dar știa.
