Saghin Sabrina
Într-o societate în care adolescenții poartă măști dezinvolte și filtre lucioase, povestea lui Rareș Ion devine o lecție cutremurătoare despre cum se prăbușesc tinerii din tăcere, nu din slăbiciune.
A fost considerat un băiat frumos, cu potențial, dar dincolo de aparențe, Rareș purta în suflet o durere pe care nimeni nu a reușit să o aline. Prietenul său, invitat recent în emisiunea moderată de Livia Șandru, a vorbit cu o sinceritate tulburătoare despre traumele tăcute, anturajele toxice și căutarea disperată de apartenență.
Durerile cu care se confrunta Rareș Ion
„L-au legat anturajul și consumul. Atât. Nimic mai mult. A fost suficient ca un tânăr să se simtă singur, pentru ca dependența să devină o formă de a fi văzut. „Am ajuns la Rareș printr-un prieten comun, Tudor. Mergeam la el acasă, consumam, stăteam. Nimic profund, dar în el… se vedea. Avea un gol. Era clar că ducea o durere mare în el, o absență pe care nu o putea acoperi nimeni”, a spus prietenul său.
Rareș nu vorbea mult despre el. Era tăcut, retras, dar în ochii lui se citea tot. Golul cel mare? Moartea Anei Albescu, fosta lui iubită. „Avea 14 ani. Era și ea în același anturaj. Consuma. Când a murit, Rareș n-a mai fost același. Cred că n-a mai vrut să trăiască. Doar să uite.”
Tatăl absent, rana care nu se închide
Zvonurile vorbeau și despre o altă lipsă: tatăl. Una care lasă răni adânci, mai ales în sufletul unui băiat care își caută repere. „Am auzit că nu avea tată. Și asta… lasă urme. Mai ales când nu ai pe cine să întrebi dacă ești destul de bun sau de puternic. Rareș și-a căutat confirmarea în droguri, în anturaj, în băieți care și ei erau pierduți.”
„Sincer, probabil moartea fostei lui iubite, Ana Albescu, nu știu dacă o știți, era și ea din acel anturaj, o fată de în jur de 14 ani, care consuma și cred că asta l-a rănit destul de mult pe băiatul ăsta. Sincer, despre Rareș nu știu multe, totuși am auzit că are lipsa unui tată și de multe ori poate să fie și asta cauza unui consum.”
Bogdan, prietenul lui Rareș: „Am fost un copil sensibil, dar lumea a râs de mine”
Mărturia prietenului, Bogdan, e oglinda unei generații crescute între bullying și nevoia disperată de apartenență. „Când eram mic, păi îmi plăcea să desenez și încă îmi place, încă am o pasiune pentru desen, sincer, pentru artă și… Pe mine mă cheamă Bogdan Burete și am fost foarte hărțuit pe chestia asta și… Oamenii s-au luat de mine, pur și simplu, pe la școală, peste tot. (…) Eu am fost un copil mai sensibil, așa, și pe mine chiar m-a deranjat.
Clar, m-a supărat lucrul ăsta și stăteam cu oricine ca să primesc atenție, stăteam cu absolut oricine, pentru că nimeni nu-mi oferea asta, nu prea aveam nimic în comun cu oamenii ce aveau, ei ascultau muzică mișto, eu nu eram mișto. Eu eram copil cuminte și și-au bătut joc de mine și am vrut și eu validarea asta, să simt atenția asta, să fiu apreciat de oameni, să am prieteni, să am un anturaj și am căutat-o eventual în substanțe.
La început n-am știut, adică a fost doar o curiozitate. Dintr-o curiozitate s-a transformat în plăcere, adică am căutat extazul, mă făcea să mă simt clar că cineva, îmi dădea o personalitate așa. A venit și cu consecințele, adică clar ăsta e drumul pentru toată lumea, nu există… Eu am fost sincer salvat când am ajuns aici pentru că eu aveam tot alte mentalități înainte, adică eu credeam că îmi face bine consumul, credeam că mă face cineva.”
