Mirela Loșniță
Aveam impresia că timpul meu a trecut. Designul fusese mereu visul meu, dar viața a pus alte priorități în față: soțul, copilul, casa, responsabilitățile. Iar la șaizeci de ani, am simțit, pentru prima dată după mult timp, că încă pot crea ceva valoros. Într-o dimineață, am primit un e-mail care confirma că proiectul meu a ajuns în finala unui prestigios concurs de design. Am plâns. De bucurie. De teamă. De tot ce însemna acel moment. Nu era doar un simplu proiect, era o parte din povestea mea cu Daniel.
Începusem să lucrez la această idee când el era doar un băiețel. Îi plăcea să deseneze flori și mi le dăruia cu mândrie. Le-am păstrat cu grijă, convinsă că într-o zi le voi folosi într-un proiect. Ani mai târziu, acele desene au devenit fundamentul primului meu proiect serios. Le-am transformat în modele sofisticate, încorporându-le în tendințele moderne.
Femeia care m-a umilit din cauza vârstei a devenit logodnica fiului meu a doua zi
Voiam să-l surprind pe Daniel cu acest proiect. I-am povestit despre concurs la cină. S-a oprit din mâncat și m-a privit atent:
— Mamă, e incredibil. Dar ești sigură?
— Bineînțeles că sunt! De ce n-aș fi?
— Pentru că întotdeauna ai fugit de schimbări.
Avea dreptate. Îmi era frică. Frică să nu fie prea târziu. Dar dacă nu încercam atunci, nu aveam să încerc niciodată.
— Trebuie să fac asta, Daniel.
A zâmbit și a înclinat capul într-un gest jucăuș:
— Atunci ai nevoie de o ținută perfectă.
— Daniel, sunt designer, nu model.
— E un concurs de design. Nu prezinți doar proiectul, te prezinți pe tine. Hai la cumpărături.
Nici n-am apucat să protestez, că deja căuta magazine pe telefon.
— Și apropo, am și eu ceva de cumpărat…
— Ce anume?
A făcut o pauză.
— Un inel.
Am scăpat aproape ceașca de ceai.
— O să…
— Da.
— Oh, Daniel…
Mi s-a strâns inima de emoție. Băiatul meu era pe cale să facă cel mai important pas din viața lui.
— Vrei să mă ajuți să-l aleg?
— Desigur că vreau!
Plănuisem să mergem împreună. Era unul dintre acele momente rare în care viitorul părea luminos și plin de posibilități.
Nici prin gând nu-mi trecea că acea zi frumoasă avea să fie umbrită de o dezamăgire profundă.
Câteva zile mai târziu, am ajuns în sediul modern unde se desfășura finala concursului. Aveam emoții, dar mi-am ținut capul sus. Aveam un proiect bun. Credeam în el.
Participanții erau tineri, eleganți, încrezători. Unii au fost vizibil surprinși să mă vadă. O tânără cu păr roz mă privi din cap până-n picioare și schiță un zâmbet ironic.
În câteva minute, prezentările au început. Rând pe rând, concurenții și-au prezentat lucrările. Unele erau impresionante, altele previzibile.
A venit și rândul meu.
Am inspirat adânc și am pășit pe scenă. Reflectoarele erau puternice, iar privirile tuturor erau asupra mea.
— Proiectul meu, am început, este o fuziune între minimalismul modern și elementele naturale atemporale. E construit în jurul unei povești personale, care leagă designul de trecut și emoție.
Pe ecran au apărut modelele mele — motive florale inspirate din desenele lui Daniel din copilărie. Am observat că mulți se aplecau în față, interesați. Îmi ieșise. Poate chiar mai bine decât la alții.
Apoi a venit momentul anunțului.
Pe scenă a urcat o femeie înaltă, elegantă, directoarea concursului. A zâmbit audienței, apoi ne-a privit pe noi, finaliștii.
— Vă mulțumim tuturor pentru participare. Am văzut proiecte interesante și apreciem dedicarea voastră. Însă, talentul nu e totul. Trebuie să ne adaptăm și cerințelor din industrie.
Privirea ei s-a oprit asupra mea.
— Avem, bineînțeles, și cel mai… inedit finalist.
Câțiva au râs înfundat. Ea și-a unit mâinile teatral și mi-a oferit un zâmbet ironic.
— Anna, proiectul tău e, fără îndoială, impresionant. Detaliile, conceptul, execuția — toate sunt rafinate. Dar știm cu toții că succesul nu ține doar de idei. Ține și de imagine.
Simțeam cum îmi ia fața foc de rușine.
— Designul e un domeniu al perspectivelor proaspete, al energiei tinere. Și, uneori, trebuie să acceptăm că… aspectul contează la fel de mult ca și talentul.
Cineva a râs discret în spate. Un mod politicos de a spune: „Ești prea bătrână pentru asta.”
Apoi a anunțat câștigătorul. Știam deja răspunsul. Nu eram eu.
Mi-am făcut ieșirea cu demnitate. Dar în interior, ceva se spărsese. Nu era vorba de eșec, ci de felul în care fusesem tratată.
A doua zi, am încercat să-mi ocup timpul. Dar umilința nu-mi dădea pace.
Seara urma să vină Daniel cu logodnica. Nu voiam să-i stric momentul, așa că am ales să nu-i spun nimic.
Când a sunat soneria, mi-am șters mâinile pe prosop și am deschis ușa.
— Mamă, bună!
Daniel a intrat zâmbind. Și atunci inima mi-a căzut. Era EA. Femeia care mă umilise în fața tuturor.
— Mamă, ea e Rosalind, logodnica mea.
Mi s-au înmuiat genunchii. Dar Rosalind mi-a întins mâna cu zâmbet larg.
— Anna, ce onoare să te cunosc! Daniel mi-a vorbit atât de frumos despre tine.
— Încântată.
Știa că nu voi spune nimic. Nu în fața fiului meu.
— Mamă, nu ai idee cât de mândru sunt de tine! Spune-ne, cum a mers prezentarea?
Am privit-o direct.
— Rezultatele nu au fost anunțate încă. Dar sunt sigură că voi primi acel post.
Pentru o clipă, zâmbetul ei s-a știrbit. Apoi, în timp ce Daniel era în bucătărie, s-a apropiat de mine.
— O vei obține, atâta timp cât taci despre ieri.
— Mă mai gândesc. E vorba de fericirea fiului meu.
Ea s-a relaxat, zâmbind triumfător.
— Dar cu o condiție, am adăugat.
— Și care ar fi?
— De acum înainte, mă vei respecta.
— Bineînțeles, Anna, a spus pe un ton impecabil.
Restul serii a decurs liniștit. Rosalind era imaginea perfecțiunii. Dar eu știam ce fel de persoană era. Nu se oprea niciodată. Voia să câștige.
Așa că nu m-a mirat când, urcând în atelier după cină, am descoperit proiectul meu dispărut. Schițele, notițele, totul — furate.
Jocul era departe de a se fi încheiat. Dar eu eram deja cu un pas înainte.
Timpul a trecut. Proiectul furat a apărut în presă — ideile și conceptele mele prezentate ca fiind ale ei. Rosalind strălucea în lumina reflectoarelor, lăudată pentru o „revoluție în publicitate”.
Puteam să o demasc. Dar n-am făcut-o. Am așteptat. Lucrurile furate poartă întotdeauna amprente. Și Rosalind avea să se lovească singură de ele.
Totul s-a destrămat la petrecerea de logodnă. Era un eveniment fastuos. În centrul atenției, Rosalind, radiind de succes.
— Și partea cea mai frumoasă? a spus ea ridicând paharul. Campania a fost un succes uriaș și deja discutăm despre un proiect și mai mare! Cine s-ar fi gândit că o idee simplă poate deveni un trend?
— Incredibil, iubito! Spune-ne din nou, ce te-a inspirat?
— E o combinație între minimalism modern și elemente naturale — modele florale care evocă nostalgie.
Apoi s-a întors mândră spre Daniel:
— În sfârșit pot să ți-o arăt. Privește, dragule — capodopera mea.
Un licăr de recunoaștere a apărut în ochii lui Daniel.
— Stai puțin… parcă am mai văzut asta.
S-a întors spre mine.
— Mamă, nu seamănă cu proiectul tău?
I-am susținut privirea și am dat din cap. Da, seamănă.
— Oh, haide, Daniel. E doar o coincidență. Un concept comun.
Dar el nu era convins. Fața i s-a întunecat.
— Nu, nu e o coincidență. Cunosc acele modele. Sunt desenele mele din copilărie!
A privit când la ea, când la mine.
— Mamă? Poți să-mi explici?
Am inspirat adânc. Venise momentul.
— A început înainte să se termine concursul. Am fost umilită de Rosalind. Iar a doua zi, ea a intrat în casa mea — ca logodnica ta.
Daniel a încremenit.
— Dar de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că am făcut un pact. I-am dat o șansă. A promis că mă va respecta, iar eu n-aveam să stric lucrurile dintre voi.
S-a întors spre ea.
— Și apoi ce? Ce-ai făcut?
— Mama ta e talentată, Daniel. Dar să fim sinceri… nu e competitivă pe piața de azi. Modul în care se prezintă e învechit. Dar ideile? Strălucite. Doar că aveau nevoie de un aer proaspăt.
— Un aer proaspăt? a repetat Daniel.
— Am împrumutat puțin. Am vrut să le fac să funcționeze. Iar când campania avea succes, urma să împart reușita cu ea.
Am ridicat sprânceana.
— Când anume plănuiai să faci asta?
— Ei bine… aveam nevoie de timp.
— Înainte sau după ce mi-ai furat proiectul din studio?
Daniel s-a înegrit la față.
— Ai intrat în atelierul mamei?
— Eu…
— Rosalind, a rostit el pe un ton glacial. N-aș fi crezut vreodată că ești capabilă de așa ceva.
Pentru prima dată, a tăcut. Daniel s-a încruntat.
— S-a terminat. Nu pot să mă căsătoresc cu cineva care i-a făcut asta mamei mele. Care mi-a făcut asta mie.
Rosalind a plecat trântind ușa, lăsând în urmă șoapte și priviri uimite.
Daniel a oftat adânc, trecându-și mâna prin păr.
— De ce nu mi-ai spus mai devreme?
— Pentru că aveam nevoie să vezi singur.
A luat o felie mare de tort de logodnă și m-a privit.
— Hai.
— Unde mergem?
— În parc. Mâncăm tortul ca pe vremuri.
Am stat pe o bancă sub stele, mâncând tortul împreună. Pierdusem o oportunitate. Dar îmi recăpătasem demnitatea. Și, mai ales, îl aveam încă pe fiul meu.
