Mirela Loșniță
Fiul meu iubește să gătească. Sunt Jacob, tată văduv în vârstă de 40 de ani, cu doi copii minunați: Cody și Casey. Povestea care urmează s-a întâmplat chiar cu câteva zile înainte de a 13-a aniversare a fiului meu. Casa mirosea a scorțișoară și vanilie când am ajuns acasă într-o seară. Cody pregătea o rețetă nouă de fursecuri, iar totul părea cald și plin de dragoste – exact cum era când trăia mama lui, Susan, care mereu spunea că gătitul e o formă de iubire.
Fiul meu iubește să gătească
L-am găsit pe Cody în bucătărie, cu șorțul legat, presărat de făină, așezând fursecuri abia scoase din cuptor. Era mândru, iar vocea lui răsuna de bucurie:
– Tată, uite ce am făcut!
I-am lăudat munca și i-am spus că vecina noastră, doamna Samuels, vrea să comande două duzini pentru clubul ei de lectură. Era în extaz – urma să câștige 15 dolari!
Dar momentul nostru a fost distrus de o voce rece și tăioasă:
– Ce fel de băiat își petrece timpul în bucătărie ca o gospodină?
Era mama mea, Elizabeth, care stătea în ușă cu brațele încrucișate. Deși se afla la noi doar de trei zile, atmosfera în casă devenise tensionată.
– Mamă, te rog… nu astăzi, am spus.
– Îl crești să fie moale. Pe vremea mea, băieții jucau fotbal, nu se jucau cu făină și tăvi!
Privirea lui Cody s-a întristat, iar entuziasmul lui s-a stins pe loc.
– Nu e nimic rău în ceea ce face, mamă. E talentat și fericit. Își dezvoltă simțul responsabilității, i-am răspuns.
– Asta nu e responsabilitate, e joacă de fete!
Cody a rămas nemișcat. M-am apropiat și l-am îmbrățișat.
– Ce spune ea nu contează. Tu iubești să gătești, ești bun la asta și eu sunt mândru de tine.
– Promiți? a întrebat el cu ochii înlăcrimați.
– Jur pe fursecurile tale cu ciocolată!
A zâmbit în cele din urmă, dar eu simțeam că nu se terminase. Și aveam dreptate.
A doua zi, dimineața, Cody era tăcut. Mama făcea comentarii sarcastice despre „activități potrivite pentru băieți”. Înainte să plec la muncă, i-am șoptit:
– Nu lăsa pe nimeni să te facă să te simți rușinat de cine ești.
Dar ziua s-a lungit și îngrijorarea mi-a crescut. Când m-am întors acasă seara, era prea liniște. L-am găsit pe Cody în cameră, plângând, cu fața în pernă.
– Ce s-a întâmplat, puștiule?
– Tata… nu mai pot. Când m-am întors de la Tommy, bunica… le-a aruncat.
– Ce anume?
– Tot! Mixerul, cănile de măsurat, tăvile, decorațiunile. Doi ani am strâns din alocații și cadouri de ziua mea.
Am coborât furios. Mama stătea liniștită în sufragerie, privind la televizor.
– Unde sunt lucrurile lui Cody?
– Le-am aruncat. Trebuia cineva să fie adultul aici.
– Le-ai aruncat? Ai distrus visul copilului meu?
– Jacob, i-am făcut un bine. Băiatul trebuie să devină bărbat.
– Are 12 ani! Și e exact ce trebuie să fie: el însuși.
– Îl crești să fie… ceva nenatural.
– Știi ce e nenatural? Să nu-ți iubești nepotul pentru ceea ce este.
– Nu-mi cer scuze că am încercat să-l salvez.
– Singura rușine de aici ești tu. O femeie amară care nu suportă să vadă un copil fericit.
– Cum îndrăznești să-mi vorbești așa?!
– Cum îndrăznești să-mi rănești fiul?
Casey apăru în ușă, speriată.
– Ce se întâmplă, tată?
– Du-te la fratele tău, iubito.
M-am întors spre mama:
– Vei înlocui tot ce ai aruncat. Astăzi.
– Nu voi face asta.
– Atunci pleci. Mâine dimineață.
– Mă dai afară pentru niște oale?
– Te dau afară pentru că ai distrus bucuria copilului meu. Susan ar fi fost mândră de Cody. Și n-ar fi lăsat niciodată să-l tratezi așa.
– Sunt mama ta!
– Și el e fiul meu. Nepotul tău. Pe care tocmai l-ai devastat.
– Voiam doar să-l ajut.
– Ajutor? I-ai distrus încrederea. L-ai făcut să plângă. Asta nu e iubire.
– Vreau doar să fie puternic.
– Este. Se trezește în fiecare zi și luptă pentru ceea ce iubește, chiar și când e judecat pentru asta. Asta e puterea adevărată.
În acea seară, am stat cu Cody pe pat. Casey era lângă noi, ținându-l de mână.
– Poate bunica are dreptate… poate ar trebui să renunț, a șoptit el.
– Să nu cumva, i-am zis. Să nu permiți niciodată cuiva să-ți spună că ceea ce iubești e greșit.
– Dar dacă alții cred la fel?
– Cody, mama ta spunea că gătitul e ca pictura cu arome. E nevoie de creativitate, răbdare și dragoste. Astea nu sunt calități „de fată” sau „de băiat”. Sunt umane.
Casey i-a zâmbit:
– Ești cel mai tare frate. Prietenele mele mereu mă întreabă dacă le mai faci fursecuri.
El a zâmbit timid.
– Serios?
– Serios. Și mâine mergem să cumpărăm tot din nou.
– Dar cu bunica?
– A făcut alegerea ei. A ales prejudecata în locul fericirii tale. Eu îmi aleg copiii.
A doua zi dimineață, am ajutat-o pe mama să-și pună bagajele în mașină.
– Greșești, Jacob. Băiatul ăla are nevoie de îndrumare.
– Are nevoie de iubire. Ceva ce tu nu i-ai oferit.
– Îl iubesc. Tocmai de aceea…
– De aceea ce? Ca să-l faci să se urască?
– O să regreți.
– Singurul lucru pe care îl regret e că te-am lăsat să-l rănești.
După ce a plecat, m-a sunat tatăl vitreg, Adams.
– Ce i-ai făcut mamei tale? Plânge, spune că ai dat-o afară ca pe un gunoi.
– I-a aruncat lucrurile fiului meu și i-a spus că e greșit să-i placă să gătească. Și-a făcut-o cu mâna ei.
– Doamne, e doar un copil! Ea voia să-l ajute!
– Ajutor? L-a făcut să-și piardă încrederea. Dacă asta e „ajutor”, nu-l vreau.
– Ești dramatic.
– Sunt tată. Ceva ce ai înțelege dacă ai fi avut vreodată copii.
– Ești o rușine, Jacob. Asta e mulțumirea ta?
– A avut de ales: să-și iubească nepotul așa cum e sau să plece. A ales să plece.
Am închis și i-am privit pe Cody și Casey, care făceau lista pentru noile ustensile.
După-amiază, am mers la magazinul de echipamente de bucătărie. Cody era fascinat. Rafturile erau pline de teluri, tăvi și ustensile colorate.
– Putem lua tot ce avem nevoie? a întrebat el cu speranță.
– Luăm tot ce-ți trebuie. Aici e spațiul tău. Nimeni nu ți-l mai ia.
Casey a găsit boluri colorate și forme de biscuiți în formă de stea.
Pe drum spre casă, Cody mi-a spus:
– Mulțumesc că ai luptat pentru mine, tată.
– Întotdeauna, puștiule.
În acea seară, i-am dus în pat.
– Tată, crezi că bunica o să se întoarcă vreodată? a întrebat Casey.
– Nu știu, iubito. Dar dacă se va întoarce, va fi doar dacă învață să vă iubească exact așa cum sunteți.
– Și dacă nu?
– Atunci e pierderea ei. Pentru că voi doi sunteți ce am mai bun pe lume.
Am stins lumina, iar în liniștea serii, am știut că am făcut ce trebuia. Poate părea dur. Dar uneori, să fii tată înseamnă să-ți protejezi copiii chiar și de propriii părinți.
Pentru că familia nu înseamnă doar sânge. Înseamnă iubire. Înseamnă acceptare. Și înseamnă să nu permiți niciodată nimănui să le răpească copiilor tăi curajul de a fi ei înșiși.
