Roxana
Cu doar câteva luni în urmă, Jolene se simțea singură și credea că poate nu se va căsători niciodată. Dar acum, deja își imagina nunta cu Steve. Totuși, Steve nu o invitase încă la el acasă, aproape ca și cum ar fi ascuns ceva. Jolene se temea de ce era mai rău, dar ceea ce avea să descopere o surprinse cu adevărat.
Jolene și Steve mergeau agale, ținându-se de mână, pe o stradă liniștită, luminată de felinare. Briza răcoroasă a serii le mângâia fețele, iar râsetele lor păreau să se piardă ușor în noapte. Relația lor era încă la început, având doar două luni, dar căldura dintre ei făcea să pară că se cunoșteau de mult mai mult timp.
Jolene îl privi pe Steve, un zâmbet ștrengăresc răsărindu-i pe buze. „Știi,” începu ea jucăuș, „încă nu-mi vine să cred când mi-am văzut pentru prima oară fotografia ta de profil pe aplicația de întâlniri.” Steve zâmbi larg, curiozitatea strălucindu-i în ochi.
„Oh, da? Ce te-a surprins la ea?”
Jolene râse, scuturând ușor din cap. „Imaginea în care țineai în mână acel pește uriaș! Nu mă puteam opri din râs. M-am gândit, ‘Cine este acest tip, încercând să impresioneze lumea cu abilitățile lui de pescuit?’”
Fața lui Steve se îmbujoră ușor, dar zâmbetul îi rămase, amuzat de tachinarea ei. „Hei, acela a fost un moment de mândrie! Peștele acela era imens! Și, în plus,” adăugă el, bombându-și pieptul în glumă, „am crezut că arată că pot să asigur hrana, știi? Un bărbat puternic, capabil să aducă captura acasă.”
Jolene chicoti la tonul lui jucăuș și amândoi râseră împreună. Chimie dintre ei făcea ca totul să pară ușor și plin de bucurie. Steve se apropie de ea, trăgând-o aproape, iar râsetele lor se estompară într-un sărut blând și tandru. Jolene simți o căldură răspândindu-i-se în tot corpul, în timp ce brațele lui Steve o înconjurau, ancorând-o în moment.
Însă, chiar atunci când totul părea perfect, Steve se retrase puțin. „E deja târziu,” spuse el ușor, aruncând o privire pe stradă. „Ar trebui să chem un taxi să te ducă acasă în siguranță.”
Jolene simți un mic junghi de confuzie la schimbarea bruscă de ton a lui Steve. Se distrau atât de bine, și nu era pregătită să încheie seara. „Sau,” începu ea, încercând să-și păstreze vocea lejeră, „poate putem împărți un taxi? Știi, să mergem împreună la tine.”
Zâmbetul lui Steve rămase, dar limbajul său corporal se schimbă. Își scărpină ceafa și se uită rapid la telefon, începând să tasteze pentru a chema un taxi pentru ea. „Poate data viitoare,” mormăi el, evitând să o privească în ochi.
Când taxiul sosise câteva minute mai târziu, Jolene se așeză pe bancheta din spate, mintea ei fiind invadată de întrebări. Nu putea scăpa de senzația ciudată că Steve ascundea ceva. Ce îl împiedica să o invite la el? Avea un secret sau pur și simplu nu era pregătit pentru un angajament mai serios?
Drumul spre casă a fost tăcut, cu excepția bâzâitului motorului, care acompania gândurile ei. Privind pe fereastră, către străzile întunecate, Jolene se întreba dacă nu cumva exagera sau dacă instinctele ei încercau să-i spună ceva ce trebuia să ia în considerare.
Dimineața următoare, Jolene nu putea scăpa de senzația persistentă că ceva era în neregulă cu Steve. După întâlnirea din seara anterioară, când el a evitat din nou invitația de a o duce la el acasă, mintea ei alerga cu posibile scenarii. Era vorba de o altă femeie? Sau poate era doar prea timid pentru a face următorul pas? Jolene se simțea împărțită între a-l crede pe el și a lăsa îndoielile să crească.
În cele din urmă, a decis că nu mai putea sta să se întrebe. Avea nevoie de răspunsuri.
Jolene și-a petrecut dimineața coacând o plăcintă — felul ei de a avea o scuză gândită pentru o vizită neașteptată. Dacă lucrurile deveneau incomode, cel puțin putea folosi plăcinta drept ofrandă pentru pace. În timp ce așeza cu grijă plăcinta caldă cu mere într-un coș, se întreba ce ar putea descoperi. Oare el ascundea un secret? Era intuiția ei pe drumul greșit? Îmbrăcată într-o ținută drăguță, dar lejeră, și-a luat o gură de aer și a chemat un taxi, îndreptându-se către adresa pe care reușise să o găsească.
Când taxiul a tras în fața casei lui Steve, inima ei începu să bată cu putere. Simțea mâinile tremurând ușor în timp ce apucă coșul și se îndreptă spre ușă. Casa părea liniștită din exterior, o locuință simplă și confortabilă. Jolene își luă o ultimă gură de aer și bătu la ușă, ascultând cu atenție sunetele din interior.
Auzise pași și apoi ceva ce i-a răsucit stomacul — o voce de femeie. Și, spre surprinderea ei, urma și o voce de copil. Inima lui Jolene bătea mai repede, panica începând să-i clocotească înăuntru. Ar putea fi adevărat? Oare Steve ascundea o familie de ea tot acest timp? Era acesta motivul pentru care nu o invita niciodată la el?
Înainte să-și dea seama ce să spună, ușa s-a deschis ușor și Steve stătea acolo, cu fața palidă de șoc. Ochii i s-au mărit când a văzut-o stând acolo, ținând o plăcintă.
„Jolene,” bâigui el, vizibil nepregătit pentru vizita ei. „Ce cauți aici?”
Gâtul lui Jolene se strânse, mintea zbârnâind cu o mie de gânduri. „M-am gândit să-ți aduc o plăcintă… știi, ca o surpriză,” spuse ea, încercând să-și mențină vocea calmă. Dar apoi privirea ei se mută dincolo de Steve, în casă, unde se auzeau voci. „Dar pare că ai musafiri. Steve, spune-mi adevărul. Ești căsătorit? Ai o familie?” Vocea ei tremura, temerile ei cele mai mari fiind pe cale să iasă la suprafață.
Steve își luă o gură de aer adâncă, fața sa arătând o tensiune clară. Încet, deschise ușa mai larg, iar Jolene simți cum i se strânge inima, pregătindu-se pentru ce era mai rău. „Am fost căsătorit,” spuse Steve încet, vocea sa grea de emoție. „Dar soția mea a murit. Sunt văduv.”
Jolene clipi, încercând să proceseze informația. Înainte să poată răspunde, o fetiță mică își făcu apariția din spatele lui Steve, uitându-se la Jolene cu ochii mari și curioși.
„Bună!” spuse fetița vesel, complet inconștientă de tensiunea din aer. „Eu sunt Lucy! Tu cine ești?”
Inima lui Jolene se înmuie instantaneu. Se aplecă, zâmbindu-i cald fetiței. „Bună, Lucy. Eu sunt Jolene,” spuse ea cu blândețe, încercând să-și stabilizeze vocea.
Lucy îl trase de cămașă pe Steve, entuziasmul ei fiind evident. „Poate să rămână la cină, tati? Te rog?” întreba ea, ochii sclipindu-i de speranță.
Steve se uită la Jolene, nesigur de ce să spună. Jolene, încă procesând totul, dădu un mic semn de aprobare, indicând că era în regulă.
Steve păru ușurat în timp ce făcu un pas înapoi, lăsând-o să intre.
Înăuntru, căldura casei o învălui pe Jolene ca o îmbrățișare reconfortantă. Mirosul unei mese proaspăt gătite umplea aerul, făcând atmosfera să pară primitoare și casnică. Pe măsură ce Jolene lua totul în considerare, o altă fetiță, mai mică decât Lucy, privi timidă de după masa din sufragerie, ochii ei curioși urmărind fiecare mișcare.
„Aceea e Carla,” spuse Steve încet, prezentându-și fiica mai mică. Carla dădu un mic semn de salut înainte să se ascundă din nou în spatele scaunului.
Inima lui Jolene se topi la vederea celor două fetițe. Erau adorabile, iar privindu-le, totul începu să aibă sens. Steve nu proteja doar pe el însuși, ci și pe fiicele sale.
Lucy, plină de energie și încredere, o trase pe Jolene de mână, conducând-o spre masă. „Vino să mănânci cu noi!” zise ea veselă.
Jolene râse, urmând-o pe fetiță până la masă, unde masa era deja pregătită. S-a așezat cu ei, iar fetițele au început să povestească amuzant despre ziua lor, râsetele lor umplând camera cu bucurie.
Steve rămase mai mult tăcut, privind-o pe Jolene cu o privire gânditoare, în timp ce ea interacționa fără efort cu fiicele sale.
Pentru prima oară de când au început să se întâlnească, Jolene simțea că înțelegea în sfârșit de ce Steve își ținuse viața de acasă ascunsă atât de mult timp. Nu era vorba de secrete sau de neîncredere. El proteja ceva mult mai prețios — familia sa.
Jolene realiză că Steve nu era doar reticent; el încerca să-și protejeze inima și inimile fiicelor sale, asigurându-se că sunt în siguranță înainte de a lăsa pe cineva să intre în viața lor.
Pe măsură ce cina se apropia de sfârșit, fetițele au fost trimise la culcare, lăsând-o pe Jolene și Steve singuri la masă. Steve își freca mâinile, vizibil nervos cu privire la discuția ce urma.
„Nu știam cum să-ți spun,” începu Steve, vocea lui fiind moale. „Nu am vrut să te sperii. A fost atât de greu să le cresc singur de când mama lor a murit. Mi-era teamă că vei considera că este prea mult de dus.”
Jolene îi strânse ușor mâna, privindu-l în ochi cu un zâmbet liniștitor. „Nu plec nicăieri, Steve,” spuse ea încet. „Eram îngrijorată că ascunzi ceva teribil, dar acum că știu adevărul… mă simt doar ușurată.”
Expresia lui Steve se înmuiă, iar surpriza lui era evidentă. „Chiar ești în regulă cu asta? Cu… ele?”
Jolene dădu din cap, vocea ei fiind calmă și fermă. „Mai mult decât în regulă. Lucy și Carla sunt minunate și abia aștept să le cunosc mai bine. Și pe tine, Steve, în acest mod nou.”
Steve expiră adânc, un zâmbet întinzându-i-se încet pe față. Era ca și cum o povară i-ar fi fost ridicată de pe umeri. „Îți mulțumesc,” șopti el, recunoștința sa fiind evidentă în ochi.
Pe măsură ce pleca din casa lui în acea noapte, Jolene realiza că relația lor se transformase într-o legătură mai profundă. Nu mai erau doar două persoane care se întâlneau — construiau ceva bazat pe încredere, onestitate și un viitor care părea mai real decât și-ar fi imaginat vreodată.
