Roxana
Viața liniștită a lui Jonathan este dată peste cap când o străină, purtând mănuși și o mască, bate la ușa lui și îi înmânează o scrisoare în care sunt dezvăluite detalii despre infidelitatea iubitei sale. Acum, Jonathan se confruntă cu o alegere dificilă — să creadă străina sau femeia pe care o iubește de ani de zile.
Într-o casă slab luminată și liniștită, Lisa stătea la locul ei preferat lângă fereastra mare, privindu-și cu atenție telescopul de încredere. Camera din jurul ei era liniștită, umplută doar de bâzâitul slab al frigiderului și scârțâitul ușor al podelei vechi din lemn.
Pentru Lisa, aceasta era singura ei legătură cu lumea exterioară. Cu ani în urmă, agorafobia și-a făcut loc în viața ei, consumând treptat capacitatea de a ieși din casă. Acum, gândul de a păși dincolo de pragul ușii o umplea de teroare.
Lumea de afară era vastă, imprevizibilă și periculoasă. Așa că ea rămânea înăuntru, acolo unde totul era familiar și sigur. Își comanda cumpărăturile online, iar restul lucrurilor de care avea nevoie erau livrate la ușă. Dar asta nu era suficient pentru a umple golul din viața ei. Zilele ei erau acum ocupate de viețile altora — oameni pe care nu îi întâlnise niciodată, dar pe care simțea că îi cunoaște îndeaproape, datorită telescopului ei.
Lângă telescop, Lisa păstra un mic jurnal uzat, cu pagini pline de notițe despre oamenii pe care îi urmărise de la fereastră, străini care, fără să știe, deveniseră personajele poveștilor pe care și le imagina. Nu le cunoștea numele adevărate, așa că le dădea porecle. Acești oameni deveniseră companionii ei în izolare, vedetele teatrului său solitar.
În fiecare seară, Lisa începea rutina focalizând telescopul asupra unui apartament de vizavi, care aparținea unui bărbat pe care îl numise Josh. Observase multe lucruri despre el: dragostea lui pentru baschet, colecția de tricouri ce decorau pereții sufrageriei sale. Tricourile păreau a fi ale echipei Los Angeles Lakers, judecând după culori.
În serile în care aveau loc meciuri, Lisa îi urmărea reacțiile cu atenție, ca și cum ar fi împărtășit emoția meciului împreună. Uneori, când el sărea de pe canapea sau aclama cu entuziasm, Lisa zâmbea, de parcă ar fi privit împreună jocul. După ce petrecea timp urmărindu-l pe Josh, Lisa își îndrepta telescopul către alt apartament, al unui bătrân pe care îl numise George.
În fiecare zi, la aceeași oră, George se așeza la pian, cu mâinile sale zbârcite pregătite să atingă clapele. Lisa nu putea auzi muzica, dar o imagina în mintea ei. În imaginația sa, George cânta melodii frumoase, liniștitoare, care umpleau apartamentul cu căldură. Își imagina că era pierdut în muzică, poate amintindu-și de zilele de altădată.
Și apoi era cuplul ei preferat — Hans și Joan. Cel puțin, așa îi numise ea. Lisa îi urmărise cel mai mult timp. Hans, bărbatul înalt și organizat, era cel care gătea întotdeauna cina și o fascina cel mai mult. Din locul ei, putea vedea modul în care pregătea meticulos mesele, fiecare lucru având locul lui, bucătăria fiind mereu impecabilă.
Își închidea ochii și își imagina mirosul bogat al mâncării pe care o pregătea, parcă gustând preparatele delicioase. Dar într-o seară, în timp ce își ajusta telescopul pentru a-i urmări pe Hans și Joan, a văzut ceva ce i-a spulberat confortul pe care și-l crease în imaginația sa. În loc de Hans, era un alt bărbat în bucătărie.
Acest bărbat era cu Joan. Lisa și-a ținut respirația când a focalizat telescopul. Bărbatul nu era doar un vizitator — o îmbrățișa pe Joan, apoi s-au sărutat.
Lisa a rămas împietrită, cu inima bătându-i nebunește. În mintea ei, se desfășura o furtună de gânduri contradictorii. Poate că înțelegea greșit. Poate că Hans și Joan se despărțiseră, iar noul bărbat era partenerul ei. Dar nu putea fi adevărat — totul părea normal chiar cu o seară înainte, când Hans pregătea cina. Era posibil ca acest lucru să se întâmple fără ca el să știe?
Câteva ore mai târziu, când a verificat din nou, Hans era în bucătărie, gătind cina ca de obicei. Joan a intrat, zâmbind de parcă nimic nu se întâmplase. L-a sărutat ușor pe obraz înainte de a se așeza la masă.
Lisa simțea o revoltă crescând în ea. Cum putea Joan să se comporte atât de normal? Admirația ei pentru Hans fusese mereu puternică, iar acum, această trădare avea loc chiar sub nasul lui. Știa că ar fi trebuit să rămână tăcută. Până la urmă, nu era treaba ei. Dar, în adâncul sufletului, Lisa știa că nu putea ignora ceea ce văzuse. Hans merita să știe adevărul.
Stând la biroul ei mic și dezordonat, Lisa ezita, mâinile sale tremurând deasupra unei foi albe. Se chinuia să găsească curajul să scrie. Își punea întrebarea: „Chiar ar trebui să îi spun lui Hans?” Până la urmă, cine era ea să intervină în viața lui, când singura ei conexiune cu el era privitul pe fereastră?
Cu o inspirație profundă, Lisa s-a hotărât în cele din urmă și a început să scrie. A păstrat mesajul simplu și direct, concentrându-se pe faptele concrete. I-a explicat că îl văzuse pe Joan împreună cu alt bărbat în bucătărie, râzând, îmbrățișându-se și sărutându-se.
Scrisul era partea ușoară. Livrarea scrisorii era cu totul altceva. Lisa nu mai ieșise din apartament de ani de zile. Gândul de a păși afară o îngrozea. Însă știa că această scrisoare nu putea fi trimisă anonim; Hans trebuia să o primească în persoană. Era determinată să facă acest pas curajos.
Îmbrăcându-se în straturi pentru a-și acoperi brațele și picioarele, și purtând mănuși și mască, Lisa s-a simțit oarecum protejată de lume. Cu inima bătându-i puternic, a deschis ușa și a ieșit. Lumina soarelui a lovit-o brusc, făcând-o să strângă ochii. Picioarele i se simțeau slabe, dar s-a forțat să continue, pas cu pas.
Când a ajuns la clădirea lui Hans, a intrat înăuntru în urma unei persoane care tocmai pleca. Ascensorul părea să dureze o eternitate, iar în mintea ei se împleteau tot felul de îndoieli. Dar, când a ajuns în fața ușii, mirosul delicios de mâncare i-a confirmat că era în locul potrivit.
Cu toată curajul adunat, Lisa a apăsat soneria. După câteva momente tensionate, ușa s-a deschis, iar Hans a apărut în fața ei. Arăta exact așa cum și-l imaginase, deși pe chipul său se putea citi confuzia.
Fără să spună niciun cuvânt, Lisa i-a întins scrisoarea, mâna tremurându-i. Hans a luat-o încet, privind-o nedumerit, dar înainte să poată spune ceva, Lisa a fugit pe hol, îndreptându-se către apartamentul ei.
Înapoi în apartament, Lisa era încă agitată de la aventura curajoasă. S-a grăbit să arunce hainele în mașina de spălat, simțindu-se de parcă ar fi adus cu ea toată anxietatea lumii exterioare. S-a băgat apoi într-un duș fierbinte, lăsând apa caldă să-i liniștească tensiunea.
A doua zi dimineață, o bătaie bruscă în ușă a trezit-o. O mică scrisoare alunecase sub crăpătura ușii. Când a deschis plicul, a văzut că era de la Jonathan — bărbatul pe care ea îl numise „Hans” în jurnalul ei.
În scrisoare, Jonathan îi mulțumea pentru că îi spusese adevărul. Mărturisea că o confruntase pe Joan, iar aceasta recunoscuse totul. Se despărțiseră. El îi scrisese înapoi pentru că nu știa cu cine altcineva să vorbească despre ceea ce se întâmplase.
Pentru prima dată, Lisa simțea că era mai mult decât o spectatoare. Pentru atât de mult timp, trăise doar prin poveștile altora, dar acum, era parte dintr-o poveste. Poate că, într-adevăr, viața ei era pe cale să se schimbe în bine.
