Roxana
Sub un cer mohorât, în cimitirul îmbibat de ploaie, oamenii stăteau încremeniți în jurul unui sicriu negru. Tatiana își ținea nora de braț, încercând să-și înăbușe suspinele. Înăuntru, credea ea, se afla trupul fiului ei, Sașa, mort într-un accident teribil. Îl jeliseră, îl pregătiseră pentru înmormântare, îi scriseseră necrologul, îi aprinseseră lumânări.
Dar ceva imposibil urma să se întâmple.
Un străin care pășește în liniștea durerii
De sub coroana unui stejar masiv, un bărbat înalt apăru, mergând cu pași nesiguri. Hainele îi erau murdare, chipul tras și obosit, iar la tâmplă avea un bandaj improvizat. Privirea lui aluneca de la sicriu la fețele adunate. Tremura. Când a vorbit, vocea îi era aproape răgușită:
— Mama?… Olga?
Toți cei prezenți amuțiră. Tatiana simți cum i se taie respirația. Lumea din jurul ei începu să se învârtă. Olga, nora ei, își retrase brusc mâna și murmură:
— Sașa? Tu ești… în viață?
Bărbatul făcu încă un pas. Fața lui palidă trăda un amestec de uimire și frică. Se uita spre sicriu.
— Cine… cine e în sicriu?
O mamă în pragul nebuniei
Tatiana nu mai rezistă. Cu un strigăt care a sfâșiat tăcerea, se aruncă în brațele lui. Rochia neagră i se agăța de crucea mormântului din apropiere, dar nu-i păsa. Îl atinse, îl strânse, îi simți căldura.
— Ești viu! Fiul meu e viu!
Lacrimile curgeau în șiroaie. Nu visa. Nu era o vedenie. Era Sașa, cu mirosul lui cunoscut, cu vocea lui, cu brațele care o strângeau ca altădată.
— Dar… atunci cine e în sicriu?
Toată lumea începuse să murmure. În jurul lor, șușoteli confuze. Lucrătorii de la pompe funebre se opriseră, încremeniți. Olga, năucită, se apropie de soțul ei, privind neîncrezătoare.
— Erați siguri că… eu sunt acolo? întrebă Sașa.
— Polițistul… actele tale… erau toate la el, îngăimă Tatiana.
Cei trei se îmbrățișară strâns. Apoi Olga se desprinse și spuse:
— Vreau să văd.
Adevărul din sicriu
Capacul sicriului era întredeschis. Olga ceru ajutor, iar doi bărbați se apropiară și îl deschiseră complet. Mulțimea suspină.
Înăuntru, un bărbat tânăr, aproape identic cu Sașa. Aceeași statură. Aceeași culoare a părului. Dar privindu-l mai atent, Tatiana observă diferențele. Ochii puțin mai apropiați. Nasul mai lung. O cicatrice fină deasupra sprâncenei drepte. Nu era fiul ei.
— Doamne… cine e acest om? șopti Olga.
Un polițist se strecură prin mulțime. Când îl văzu pe Sașa, se opri ca lovit.
— Dumnezeule mare…
— Locotenent Dima, spuse Sașa. Se pare că am ratat propria înmormântare.
Confesiunea de după moarte
Ceremonia se suspendă. Sicriul fu acoperit. Sașa, sprijinit de mamă și soție, fu așezat pe o bancă. Polițistul vorbea la stație. Întăriri. Echipă criminalistică. Totul trebuia reevaluat.
— Am fost la cabana lui Tudor, unde a avut loc petrecerea companiei, începu Sașa. Am rămas peste noapte. Dimineața, când m-am trezit, un necunoscut încerca să-mi fure mașina. Avea haina mea. Geanta mea. A luat tot. Am încercat să-l opresc. S-a urcat la volan și a accelerat. M-am agățat de mașină, dar a pierdut controlul și am căzut cu el într-o râpă.
Tatiana închise ochii, înfrigurată.
— M-am lovit la cap. Când m-am trezit, nu mai știam cine sunt. O familie de ciobani m-a găsit. M-au îngrijit. Abia azi dimineață mi-a revenit memoria.
— Și ai venit direct aici? întrebă Olga.
— Am avut un presentiment. Simțeam că trebuie să vin. Că sunt chemat. Și… am ajuns la propria înmormântare.
Cine era cu adevărat în sicriu?
Locotenentul Dima se apropie.
— După cum descrii, individul a fost îmbrăcat cu hainele tale, avea actele tale, mașina ta… L-am identificat pe baza acestor indicii. Fața era de nerecunoscut. Accidentul a fost grav.
— Dar el nu era eu, spuse Sașa.
— Nu, acum știm asta. Vom face identificarea completă.
— Poate… poate e unul dintre evadații de la penitenciarul regional, interveni Sașa. Am auzit discuții la stână despre o revoltă recentă.
Polițistul aprobă.
— Posibil. Vom verifica. Dar important e că tu ești viu.
Viața care reîncepe
După un consult medical, Sașa fu diagnosticat cu contuzie craniană. Fără urmări grave. În acea seară, casa Tatianei era plină. Oamenii veneau ca la o minune. Îmbrățișări. Lacrimi. Bucurie.
Catrina spuse:
— E ca și cum te-ai născut a doua oară.
— M-am uitat la sicriu și m-am văzut pe mine, răspunse Sașa. A fost ca și cum aș fi privit moartea din interior.
— Dumnezeu ne-a dat o a doua șansă, spuse Tatiana. Dar a luat pe altcineva.
Olga ofta:
— Cineva, undeva, va primi mâine vestea pe care noi am primit-o săptămâna trecută. E cumplit.
— Important e că acum ești acasă, completă Tatiana. Și te rog, nu mai pleca singur nicăieri.
Sașa zâmbi slab.
— Promit, mamă.
Un miracol și o cruce fără nume
Noaptea, când totul se liniști, Tatiana și Olga stăteau la masă, în tăcere. Sașa dormea în camera alăturată. Fusese plâns. Fusese înmormântat. Fusese jelit. Acum era din nou în viață.
— Știi, spuse Olga, aseară l-am visat. Mi-a spus: „Nu mă plânge. Sunt bine.” M-am trezit plângând. Și acum… e aici.
Tatiana oftă:
— Dimineață eram gata să mă întind pe mormântul lui și să nu mă mai ridic. Acum… nu mai știu cum să-mi exprim recunoștința.
— Mâine vom merge la biserică, adăugă Tatiana. Vom aprinde o lumânare pentru omul din sicriu. Și una pentru fiul meu, care a fost mort… și acum trăiește.
Afară, vântul adia printre copaci. Stelele luminau cerul ca niște semne divine. Într-o lume în care moartea părea să fi câștigat, viața reușise să-și facă loc. Iar în casa Tatianei, lumina nu fusese niciodată mai caldă.
