Cristina Cohuț
Într-o după-amiază rece, Ioan, fost chirurg într-un mare spital din Capitală, trecea pe lângă o bătrână care cerșea în apropierea unității medicale unde lucrase. Era obosit, umilit și furios pe viață. Într-un gest reflex, a scos o bancnotă din buzunar și i-a aruncat-o femeii, cu un amestec de vinovăție și dispreț mascat.
Dar bătrâna l-a privit atent și i-a spus ceva ciudat, care l-a făcut să se oprească în loc.
„Pune o cameră în salonul paralizatei.”
Ioan s-a întors brusc. „Ce-ai spus?”
Bătrâna își luase deja lucrurile și șchiopăta departe, dar cuvintele ei îi răsunau în minte. Se referea, fără îndoială, la doamna Mariana Vasilescu, pacienta a cărei operație reușise tehnic, dar care, la scurt timp, suferise o „complicație”: paralizie de la brâu în jos.
Scandalul care a urmat fusese devastator. Familia pacientei dăduse spitalul în judecată, presa explodase cu titluri acuzatoare, iar directorul spitalului, Dr. Munteanu, îl concediase pe Ioan în fața întregului personal. Într-o clipă, cariera lui fusese distrusă.
Confuz și intrigat, Ioan a urmat-o pe bătrână până în parcul din apropiere.
„Hei… de unde știi despre pacienta paralizată? Ce înseamnă ce-ai spus?”
Femeia îl privi fix, cu niște ochi incredibil de limpezi.
„Fiul meu lucrează la curățenie în spital. Aude și vede multe, dar nu poate spune nimic – are nevoie de slujbă. Eu, însă, n-am nimic de pierdut.”
„Ce a văzut?”
Bătrâna s-a apropiat conspirativ.
„Doctorul Munteanu intră noaptea în salonul pacientei. Singur. Și stă câte douăzeci de minute. De când e ‘paralizată’.”
Ioan simți cum sângele i se scurge din față.
„Insinuezi că…?”
„Eu nu insinuez nimic. Îți spun doar: pune o cameră. Restul vei vedea singur.”
În acea noapte, Ioan nu a dormit. Știa că n-are nimic de pierdut. Își sună un prieten care lucra în domeniul sistemelor de securitate și obținu o cameră de mici dimensiuni, cât un nasture.
Dimineața următoare, Ioan a intrat în spital purtând halatul alb și legitimația. Portarul, care-l știa, l-a lăsat să treacă.
„Mi-am uitat niște lucruri în dulap,” a spus, fără ezitare.
Un asistent de încredere, convins de nevinovăția lui, l-a ajutat să intre în salonul pacientei. În doar câteva secunde, Ioan a ascuns camera într-o vază de flori.
Transmisiunea mergea direct pe telefonul lui. Trei nopți nu s-a întâmplat nimic. În a patra, la ora 23:30, ușa salonului s-a deschis încet.
Era Dr. Munteanu.
Ioan urmărea scena din mașina sa, parcată în apropiere. Directorul s-a uitat pe hol, apoi a închis ușa cu grijă. S-a apropiat de pat și i-a vorbit pacientei pe un ton scăzut. Femeia părea speriată.
Apoi, din buzunar, Munteanu a scos o seringă.
Ioan își ținea respirația. Dar în loc să-i administreze ceva, i-a spus:
„Hai, ridică-te!”
Și, spre stupefacția lui Ioan, pacienta „paralizată” s-a ridicat. Apoi a coborât din pat și s-a mișcat normal. Munteanu i-a făcut o injecție în coapsă.
„Asta te va ține paralizată încă 24 de ore. Avocatul spune că procesul merge bine. Spitalul va plăti cel puțin două milioane. Eu primesc partea mea.”
Ioan era înghețat. Totul fusese o înscenare. Operația fusese perfectă, iar pacienta nu avea nicio problemă medicală. Era o fraudă de proporții.
Cu mâini tremurânde, a salvat înregistrarea și a trimis-o imediat avocatului, consiliului medical și poliției. Apoi s-a întors în spital.
În salon, îi găsi pe amândoi. Directorul tocmai îi administra o nouă injecție.
„Bună seara, doctore Munteanu. Doamnă Vasilescu. Sper că vă simțiți bine în această seară.”
Directorul înlemni. Pacienta, palidă, încercă să se ascundă sub plapumă.
„Ce cauți aici? Ești concediat!” țipă Munteanu.
Ioan zâmbi, ridicând telefonul.
„Ați fost live. Poliția e pe drum. Și toate instituțiile relevante au deja înregistrarea.”
Trei luni mai târziu, Ioan stătea în noul său birou – biroul de director al spitalului. Munteanu și Mariana Vasilescu fuseseră arestați pentru tentativă de fraudă și înșelăciune. Consiliul de administrație îi oferise lui Ioan nu doar reabilitarea, ci și conducerea unității.
Prima decizie: l-a angajat ca portar pe fiul bătrânei care îl ajutase – un bărbat cu dizabilități de vorbire, dar cu o demnitate și o discreție exemplare.
A doua: a înființat un fond pentru pacienții nevoiași, numit „Fondul Bunica”, în onoarea femeii care îi schimbase destinul cu o frază.
Într-o după-amiază, o văzu pe bancă, în același loc din parc. Se așeză lângă ea și-i întinse un plic.
„Nu am nevoie de bani, tinere,” zâmbi ea. „Fiul meu lucrează acum. Suntem bine.”
„Știu. Dar nu e pentru tine,” răspunse Ioan. „E pentru alții ca tine. Vreau să mă ajuți să-i găsim.”
În plic era o legitimație de voluntar și o hârtie pe care scria: „Consilier pentru Fondul Bunica”.
Bătrâna citi cu atenție și-l privi cu ochi umez
„Ai învățat repede, tinere doctor.”
„M-ai învățat că adevărul nu se vede întotdeauna în rapoarte medicale. Uneori e într-o vorbă, într-o privire… sau pe o bancă din parc.”
„Fiecare are un dar,” spuse ea. „Al meu e să văd adevărul. Al tău – să-l vindeci.”
În acea seară, Ioan se întoarse acasă liniștit. Nu doar că își recâștigase cariera, dar descoperise și ceva mai valoros: sensul. Și înțelegerea că uneori, cele mai mari revelații vin din locuri în care nici nu te-ai gândi să privești.
