Roxana
Aproape un an am crezut că soțul meu nu mă mai suportă. Apoi am întors salteaua și am găsit o hârtie împăturită, cu opt nume de femei și opt numere de telefon. A doua zi m-am ținut după mașina lui, convinsă că îl prind cu amanta. Ce am auzit la marginea pădurii a fost mult mai greu de dus decât o infidelitate.
Anul în care soțul meu a devenit un străin
Mă cheamă Raluca. De vreo unsprezece luni, Sorin nu mai era Sorin.
Rece. Scurt cu mine, la lucruri care înainte nu-l deranjau. Dacă îl întrebam dacă mergem să mâncăm undeva, era obosit. Dacă îi puneam mâna pe umăr în timp ce se uita la televizor, se trăgea puțin într-o parte, ca și cum l-aș fi întrerupt.
De două ori l-am întrebat direct dacă e ceva între noi. De două ori mi-a răspuns că e de la muncă.
Am vrut să-l cred. E mai simplu așa.
Ce am găsit sub salteaua soțului meu, într-o folie de plastic
Marțea trecută, cât a fost el la birou, m-am apucat să întorc salteaua. O amânam de luni de zile.
Sub ea, băgată într-o folie de plastic, era o hârtie împăturită.
Opt nume de femei. Opt numere de telefon. Nimic altceva.
Am rămas pe marginea patului, cu hârtia în mână, până au început să-mi tremure degetele. Apoi am sunat-o pe Dana și i-am citit numele cu voce tare.
„Poate sunt contacte de serviciu”, a zis.
„Ascunse sub saltea?”
A tăcut. Apoi: „Scrie-i uneia.”
Mesajul trimis de pe telefonul meu și răspunsul venit imediat
Mi s-a părut o idee jalnică. Am făcut-o oricum.
Am ales primul nume de pe listă și am scris: „Sunt Sorin. Ăsta e numărul meu nou. Nu mai scrie pe cel vechi, are soția mea acces la el.”
Răspunsul a venit în câteva secunde. „Am înțeles. Rămâne pe mâine?”
Am scris „Da”.
„Ne vedem acolo!”
În noaptea aia n-am prea dormit.
Drumul care nu ducea spre birou
Dimineața l-am sărutat la ușă, ca de obicei, și l-am privit cum iese cu mașina din curte. Apoi mi-am luat cheile și m-am ținut după el.
De la a doua intersecție am știut. Nu era drumul spre birou.
Am stat trei-patru mașini în spate, în timp ce toate variantele urâte pe care încercasem să nu mi le imaginez deveneau, rând pe rând, plauzibile.
După zece minute a tras pe dreapta, pe o porțiune de pietriș, lângă o pădure deasă. Nicio casă. Niciun magazin. Nicio clădire de birouri.
A coborât, s-a uitat o dată în jur și a intrat printre copaci.
Am parcat mai încolo, după niște tufe, și m-am luat după el. Poteca era udă de la ploaia din noapte.
Ce am auzit de după copaci: „Raluca tot nu știe?”
Copacii s-au deschis într-un mic loc de picnic. Acolo aștepta o femeie.
O secundă am crezut că asta e tot. Apoi l-am văzut pe bărbatul de lângă ea.
Cam de vârsta lui Sorin, poate ceva mai în vârstă. Stătea în baston, cu o mână pe masa de lemn. Când s-a mutat de pe un picior pe altul, mișcarea a fost lentă, atentă, ca și cum trupul lui avea nevoie de instrucțiuni pentru ceva ce alții fac fără să se gândească.
Femeia l-a îmbrățișat pe Sorin. El a dat mâna cu bărbatul. S-au așezat toți trei.
Nu semăna deloc a întâlnire de amanți. Ar fi trebuit să mă liniștească. M-a speriat și mai tare.
M-am apropiat, ținând copacii între noi. Nu auzeam tot. Apoi femeia a spus clar:
„Raluca tot nu știe?”
„Nu.”
„Sorin. Ai avut aproape un an.”
„Știu.”
Și, mai încet, vocea lui: „Vreau să știu prin ce o rog să treacă, înainte să-i spun.”
Am ieșit pe potecă. „Ce se întâmplă aici?”
„Raluca, sunt bolnav”
Sorin s-a întors atât de brusc încât aproape și-a pierdut echilibrul. Am scos hârtia din buzunarul hainei.
„Am găsit asta. Am crezut că te culci cu ele. Am venit după tine convinsă că te prind cu altcineva. Femeia asta știe deja cum mă cheamă, așa că poate îmi explică cineva ce se întâmplă, de fapt.”
Femeia l-a atins ușor pe braț. „Trebuie să-i spui.”
A închis ochii o secundă. Apoi: „Raluca, sunt bolnav.”
Mi-a povestit că, în urmă cu aproape un an, începuse să observe lucruri pe care nu și le explica. Mâna care tremura din senin. Piciorul stâng, uneori mai greu. O cană scăpată la birou, pentru că degetele nu se închiseseră cum trebuie.
A crezut că e de la oboseală. Apoi s-a întâmplat mai des. S-a dus la medic. Au urmat programări, analize, alte programări. Într-un final, un specialist i-a pus un diagnostic: o afecțiune neurologică progresivă. Cât de repede avansează, nimeni nu putea spune.
M-am uitat la el. „Știi de aproape un an?”
A dat din cap.
Mi-au venit toate în față deodată. Cearta de acum opt luni, de la o cafea cumpărată greșit. Refuzul de a merge la ziua verișoarei mele, pentru că „nu suporta lume”. Și seara în care l-am întrebat dacă mă mai iubește, iar el mi-a răspuns: „De ce trebuie ca totul să devină o discuție cu tine?”
În baie am plâns încet, ca să nu mă audă. Iar el știa.
Cine erau, de fapt, cele opt femei
„Cine sunt astea?”, am întrebat, ridicând hârtia.
A răspuns femeia, înaintea lui. „Soțul meu are aceeași boală.” A arătat spre listă. „Unele dintre ele sunt soții. Altele sunt văduve.”
M-am uitat la Sorin. „Ai făcut o listă cu femei ale căror soți au boala asta?”
„Aveam nevoie să înțeleg.”
„Ce să înțelegi?”
„Ce urmează.”
Le găsise prin grupuri de sprijin. Le sunase pe rând. Le întrebase dacă soții lor mai puteau munci, dacă mai conduceau, cât ajutor ajunseseră să ceară. Și, mai ales, ce s-a întâmplat cu soțiile.
Lista aia nu era o listă de amante. Era un interviu despre viitorul meu, luat pe la spatele meu.
„Și de-asta ai fost atât de nesuferit tot anul?”
A tăcut prea mult. „O parte din asta a fost real. Mi-era frică.”
„Și restul?”
„M-am gândit că, dacă nu mai ești fericită cu mine, o să-ți fie mai ușor.”
„Mai ușor să faci ce?”
„Să pleci.”
Se uitase deja după garsoniere. Începuse să pună deoparte lucruri din pivniță. Se uitase peste banii noștri. Urma să-mi spună că nu mai e fericit. Nu că e bolnav. Nu că e îngrozit. Doar că nu mai merge între noi.
Ce i-am spus în seara aceea, după ce mi-a arătat tot
Seara l-am pus să-mi arate tot. Rezultate, hârtii de la specialist, notițele din discuțiile cu femeile alea. Erau pagini întregi, ascunse într-un dosar, în spatele biroului.
L-am întrebat de ce ținea lista sub saltea. S-a înroșit. „Uneori o citeam noaptea.”
„Cât dormeam eu lângă tine?”
A dat din cap.
Nu l-am iertat în seara aia. Nu i-am promis nici că rămân pentru totdeauna. I-am spus altceva: că nu înlocuiesc decizia lui proastă cu o promisiune imposibilă. Că nu știu cum o să reacționez la ceva ce încă nu s-a întâmplat.
Dar deciziile alea se iau când ajung ale noastre. Nu cu un an înainte, singur, în bucătărie.
Am pus lista înapoi în folie și i-am întins-o. „Păstrează numerele. Dacă femeile astea sunt dispuse să ne ajute să înțelegem ce urmează, o să avem nevoie de ele.” Apoi am arătat spre pat. „Dar nu acolo.”
A râs scurt. Era prima dată în luni de zile când auzeam ceva care semăna cu soțul meu.
Nu știu cum arată anii care vin. Știu, în schimb, ce era cât pe ce să ne distrugă înainte să apuce boala.
Nu cele opt femei. Nici diagnosticul. Ci hotărârea lui că, dacă mă iubește, are dreptul să-mi aleagă el viitorul.
Sunt și acum supărată pe anul ăla. Și sunt tot aici. Nu pentru că am promis, ci pentru că, știind adevărul, asta aleg astăzi.
