— Doamnă, vă rog, ajutați-mă!
Vocea băiatului era slabă, spartă de disperare. Avea cel mult opt-nouă ani, îmbrăcat cu haine uzate, pline de praf și noroi. Ochii mari și înfricoșați se fixară pe Marina, iar ea rămase nemișcată o clipă, surprinsă de apariția lui bruscă.
— Ce s-a întâmplat? — întrebă ea, aplecându-se spre el cu un gest instinctiv.
— Vin după mine, — șopti copilul, aruncând o privire speriată peste umăr. — Vă rog… nu-i lăsați să mă ia!
Privirea Marinei urmă traseul ochilor lui și văzu doi bărbați corpolenți care păreau să scaneze mulțimea din gară. Purtau haine închise la culoare și aveau o alură rece, calculată. Când unul dintre ei întoarse capul spre ei, Marina simți cum i se ridică pielea pe ceafă.
Fără să ezite, își scoase jacheta și o așeză peste umerii băiatului, apoi îl trase lângă ea și lângă Tamara.
— Stai lângă noi, — îi spuse cu o voce calmă, dar hotărâtă. — Tamara, ține-l de mână pe… Cum te cheamă?
— Alex, — răspunse băiatul, abia auzit.
— Ține-l de mână pe Alex. Suntem o familie, bine?
Tamara, uimită, dar atentă, dădu din cap și îi apucă mâna. Marina cumpără trei bilete în grabă și îi conduse spre peron, simțind cum inima i se zbate în piept. Bărbații se apropiau, verificând fiecare grup care le ieșea în cale.
— Nu vă uitați înapoi. Zâmbiți și vorbiți despre… despre vacanță, — le șopti Marina.
Tamara intră imediat în joc:
— Și apoi am văzut un fluture albastru imens, cu aripi ca de catifea…
Maria zâmbea și se apleca spre copii, jucându-și rolul de mamă calmă. Cu coada ochiului, observă cum bărbații se opresc nu departe, studiindu-i. Simțea privirea unuia dintre ei fixată asupra lor.
— Doamnă, — se auzi brusc o voce gravă în spatele ei. — Băiatul acela…
Marina se întoarse, încet, ridicând privirea spre unul dintre bărbați. Încercă să-și păstreze calmul.
— Da? Care băiat?
— Acela. Este fiul dumneavoastră?
O clipă de tăcere. O clipă în care Marina știu că urmează să ia o decizie cu greutate.
— Bineînțeles. Suntem trei. Mergem la bunica, la țară.
Privirea bărbatului se îngustă, sceptică.
— Nu seamănă cu fata dumneavoastră.
Marina râse scurt, un râs natural, aproape surprinzător chiar și pentru ea.
— Seamănă cu tatăl lui. Tocmai vorbeam despre asta, nu-i așa, Alex?
Alex ridică timid privirea și dădu din cap. Ochii îi erau umezi. Tamara, rapidă și intuitivă, interveni:
— Da, mami. Are ochii verzi, ca tati.
Bărbatul păru nesigur. Celălalt i se apropie și îi șopti ceva la ureche. Marina își strânse geanta, simțind fiecare bătaie a inimii ca pe un ciocan în piept.
— Trenul spre Câmpulungu pleacă în cinci minute, de la linia doi, — anunță o voce prin stație.
— E trenul nostru, — spuse Marina, apucând-o pe Tamara de mână. — Alex, vino.
Bărbații au schimbat o privire scurtă. Apoi, cel din față ridică din umeri.
— Scuzați deranjul, doamnă.
Se depărtară, dar Marina îi zări oprindu-se mai departe, urmărindu-i discret. Cu o stăpânire de sine pe care nu știa că o are, își menținu calmul până când urcară în tren.
Găsiră un compartiment gol, iar Marina trase perdeaua și închise ușa. Abia atunci își lăsă trupul să se sprijine de perete și trase aer adânc în piept.
— Cine erau oamenii aceia? — întrebă Tamara, privind-o cu ochi mari.
Marina se întoarse spre Alex, care tremura vizibil.
— Alex, ne poți spune ce s-a întâmplat?
Băiatul își încrucișă brațele, retrăgându-se în sine.
— Erau… de la orfelinat. M-au vândut.
— Cum adică te-au vândut? — întrebă Marina, șocată.
— Directorul primește bani… și ne dă la familii care ne pun la muncă. Eu am fost trimis la o fermă. M-au pus să lucrez toată ziua. Nu aveam voie să merg la școală, nu aveam voie să vorbim. Prima dată când am încercat să fug, m-au prins. M-au bătut.
Marina simți un gol în stomac. Toate problemele ei, procesul pierdut, incertitudinea viitorului păleau în fața acestei mărturisiri.
— De cât timp erai acolo?
— De șase luni. Azi m-au trimis în sat, să cumpăr semințe. Am fugit. Dar știam că vor veni după mine.
Trenul se puse în mișcare, lăsând în urmă gara, orașul, și oamenii de care Marina încercase să se desprindă.
Se uită pe geam, la peisajul care trecea repede pe lângă ei. Tocmai mințise niște oameni necunoscuți, dar potențial periculoși. Făcuse ceva riscant. Ceva care i-ar putea complica viața. Dar când își întoarse privirea spre Alex și văzu cum încerca să-și oprească lacrimile, știu cu o siguranță liniștitoare: nu ar fi putut face altfel.
— Te dor mâinile? — întrebă Tamara, privindu-l cu îngrijorare pe Alex, care încerca să-și ascundă palmele pline de zgârieturi și bătături.
Alex își trase mâinile în poală, rușinat.
— Nu mai rău ca altădată, — murmură el.
Maria simți cum un val de furie i se ridică în piept. Cum putea fi lumea atât de nemiloasă, încât un copil să spună cu seninătate că durerea îi este obișnuință? Și câți alții ca el mai erau prinși în aceeași tăcere forțată?
— Unde mergem? — întrebă Alex, cu voce joasă, dar încărcată de speranță și teamă.
— La casa bunicilor mei, — răspunse Maria, încet. — E un loc liniștit, departe de tot. Acolo vei fi în siguranță, până… până decidem ce facem mai departe.
Dar în sinea ei, Maria nu avea un plan clar. Să anunțe poliția? Să apeleze la autorități? Și dacă orfelinatul avea legături? Dacă l-ar fi trimis înapoi în coșmarul din care fugise? Nu, nu putea permite asta.
După o oră, Tamara adormi cu capul pe umărul mamei. Alex rămase treaz, privind pe fereastră la dealurile care se desfășurau sub lumina apusului, tot mai sălbatice și mai tăcute.
— De ce m-ai ajutat? — întrebă el brusc, fără să-și întoarcă privirea.
Maria zâmbi trist, cu ochii pierduți pe același drum.
— Pentru că nimeni altcineva nu o făcea.
Alex clătină ușor din cap, ca și cum auzise răspunsul pe care și-l dorise.
Când trenul opri în gara din Câmpulungu, noaptea căzuse de-a binelea. Maria o trezi ușor pe Tamara și coborâră în liniște. Gara era mică, o clădire veche cu ziduri scorojite și o singură lampă care lumina slab peronul pustiu.
— E departe? — întrebă Alex, strângând jacheta în jurul umerilor.
— Nu. Doar douăzeci de minute pe jos, — răspunse Maria, încercând să-și amintească drumul din copilărie. Ținea Tamara de mână, geanta pe umăr, iar Alex pășea alături de ei, atent la fiecare zgomot, la fiecare umbră.
Pe marginea drumului, casele erau rare, iar pădurea din apropiere foșnea ca o șoaptă grea. Dar, pe măsură ce se apropiau, Maria recunoscu conturul casei — același acoperiș înalt, aceiași pereți din lemn întunecat, parcă încremeniți în timp.
— Asta e? — întrebă Tamara, privind clădirea ca pe o relicvă din altă lume.
— Da, — zise Maria, scoțând cheia veche, pe care o păstrase mereu într-un buzunar ascuns.
Ușa scârțâi, dar cedă. Maria aprinse lanterna telefonului și păși înăuntru. Aerul era greu, cu miros de praf și lemn bătrân. Mobilierul fusese acoperit cu cearșafuri albe, tăcute, așteptând parcă să fie trezit la viață.
— Nu e tocmai primitoare, — zise ea, încercând să zâmbească. — Dar mâine o curățăm și o facem a noastră.
Găsi câteva lumânări într-un sertar și le aprinse. Luminile tremurătoare umplură încăperea cu o căldură blândă. Tamara se așeză obosită pe un scaun, iar Alex rămase în picioare, nesigur.
— Poți să stai jos, — îi spuse Maria, blând. — Ești acasă acum.
Cuvântul pluti în aer, ciudat și frumos. Într-un fel bizar, casa uitată de timp devenea un refugiu. Nu doar pentru ea și Tamara, ci și pentru băiatul acesta străin, dar atât de familiar în tristețea lui.
Maria trase cearșafurile de pe canapea și improviză un pat. Își spunea că totul era temporar, dar în inima ei simțea că de fapt începuse ceva nou.
— Mâine mergem în sat, — spuse ea, mai mult pentru sine. — Cumpărăm mâncare, curățăm casa. Facem să fie bine.
Tamara adormi imediat, epuizată. Alex, însă, stătea pe marginea canapelei, neliniștit.
— Nu vor ști că sunt aici, nu? — întrebă el cu voce slabă.
Maria se așeză lângă el, privindu-l direct.
— Nu vor ști. Și chiar dacă ar bănui… nu te vor găsi. Îți promit.
— De ce faci asta? — întrebă din nou, de data asta privind-o drept în ochi. — Nu mă cunoști.
Maria zâmbi. Un zâmbet cald, sincer, pe care nu-l mai simțise de mult.
— Poate pentru că, astăzi, am înțeles că familia nu înseamnă doar sânge. Înseamnă grijă. Protecție. Alegere.
Alex își lăsă capul în piept. O lacrimă căzu pe genunchi.
— Mulțumesc, — șopti el.
În acea noapte, după ce copiii adormiseră, Maria rămase trează, privind flacăra lumânării și ascultând liniștea casei.
Dimineață fusese o femeie care pierduse tot. Soț. Proces. Viitor. Dar acum… acum avea un scop. Și poate chiar o familie, construită nu pe acte sau certitudini, ci pe curaj și încredere.
Privi luna prin geamul prăfuit și șopti în gând: Aici începem din nou. Iar dacă va fi nevoie să lupte pentru acești copii, o va face. Cu toată ființa.