Nicolescu Daniela
Când Chad plănuiește o simplă escapadă doar pentru băieți, nu se așteaptă ca asta să destrame tot ce credea că poate avea încredere. Ceea ce începe ca niște sentimente rănite se transformă într-o trădare care taie mai adânc decât orice rană pe care a mai avut-o vreodată. În urma dezastrului, o întrebare rămâne: cum mai arată dragostea atunci când respectul a dispărut?
Nu înțelegi cât de fragilă este libertatea până când cineva ți-o ia – nu cu violență sau furie, ci cu un zâmbet și convingerea arogantă că îți face un favor.
Acum doi ani, mi-am pierdut piciorul stâng pe un traseu montan, chiar lângă Flagstaff. A fost un singur pas neatent pe o stâncă udă, o singură întorsătură brutală a sorții, și m-am trezit într-un pat de spital cu jumătate din ce aveam când am intrat. Spațiul unde fusese piciorul meu părea imposibil de greu, ca și cum doliul se mutase acolo și refuza să plece.
Recuperarea a fost un iad – nu doar durerea fizică, ci și umilința lentă de a învăța să exist din nou. Au fost zile în care nu mă puteam uita în oglindă și zile în care nu puteam privi pe nimeni în ochi fără să mă prăbușesc. Dimineți în care ridicarea unei simple linguri părea ca urcarea pe Everest, fiecare gest mic amintindu-mi cât de mult pierdusem.
Dar am mers mai departe.
M-am forțat să trec prin terapie – fizică și psihologică. Am luptat împotriva eșecurilor și a tăcerii apăsătoare care umplea fiecare cameră în care intram.
În cele din urmă, am fost echipat cu o proteză personalizată – cea mai bună de pe piață. O mașină din fibră de carbon de 7.000 de dolari, construită pentru mișcare și supraviețuire. Cu ea puteam să alerg din nou, să urc pe munte din nou și să stau drept în public fără să dau explicații.
Nu era un lux sau un gadget; era o parte din viața mea pe care o câștigasem înapoi cu greu. Era a doua mea șansă la viața pe care o iubeam. Așa că atunci când Linda mi-a luat-o – nu piciorul, ci abilitatea de a-l folosi – nu a stricat doar o piesă de echipament. A încercat să-mi ia tot ce luptasem să reconstruiesc.
Și partea cea mai rea?
A făcut-o ca și cum nu ar fi însemnat nimic.
Eu și prietenii mei plănuiserăm de luni întregi o excursie cu rulota, doar pentru băieți, prin Colorado. Doar noi patru; eu, Dean, Marcus și Trevor, plecând spre munți cu un frigider plin de bere, playlisturi oribile pe care ne prefăceam că nu le iubim și trei zile fără responsabilități. Nu erau permise iubite sau soții. Era doar o pauză de la tot ce ne apăsa.
Emily, prietena mea de un an și jumătate, nu a primit vestea bine. I-am spus la cină, gândindu-mă că va fi puțin deranjată, dar va înțelege.
„Plecăm vineri dimineață”, am zis, tăind o bucată de pui la grătar. „Doar noi patru, băieții. E un fel de tradiție, știi tu.”
La început nu a răspuns; doar împingea cartofii prăjiți prin farfurie cu furculița. Am ridicat privirea. Ochii ei nu se întâlneau cu ai mei.
„Înțeleg asta”, am spus blând. „Dar nimeni nu aduce pe altcineva. Doar noi de data asta. Am promis deja că vom face ceva împreună când mă întorc.”
A ridicat puțin din umeri. Nu a protestat, dar nici nu a lăsat subiectul baltă. Tăcerea lui Emily s-a întins mai mult decât masa. Fiecare înghițitură forțată avea gust de carton, și am realizat că mâncam singur cu mult înainte ca masa să fie strânsă.
Am încercat să o întreb despre ziua ei, despre cum a fost la muncă, dar fiecare răspuns venea împachetat în zâmbete forțate și replici scurte. Am renunțat când a început să-și dea puiul lui Jellybean, câinele ei.
Era clar că era rănită și voia ca eu să simt asta la fel.
Mai târziu, în noaptea aceea, i-am dat un sărut de noapte bună când era gata de culcare. Dar și-a întors obrazul în loc de buze.
„Călătorie plăcută, Chad”, a spus, întorcându-se deja. „Probabil voi dormi încă atunci când pleci.”
Am crezut că asta a fost tot. M-am gândit că avea nevoie doar de timp să se liniștească. M-am înșelat. Pe atunci, stăteam la mama ei, Linda, cât timp apartamentul meu era deratizat. Linda, care se pensionase devreme, transformase microgestionarea într-un hobby.
În fiecare dimineață găsea lucruri noi de curățat și moduri noi de a se băga în conversații care nu o priveau. În noaptea dinaintea plecării, mi-am făcut bagajul, am verificat cablurile de încărcare pentru mașină și am așezat proteza pe suportul ei din spumă, lângă pat, așa cum făceam mereu.
Când m-am trezit a doua zi dimineață, piciorul dispăruse. Și Emily la fel. La început am crezut că poate l-am răsturnat în somn. Am întins mâna, așteptând să ating cadrul din fibră de carbon, dar am dat doar de podeaua rece și goală.
Dar nu era nicăieri. Trebuie să fi intrat în cameră în timp ce dormeam și să-l fi luat.
Un gol mi-a înfiorat pieptul. S-a răspândit prin mine ca un foc, amestec de panică și neîncredere, arzând orice sentiment de siguranță pe care îl avusesem în acea casă. M-am ridicat repede, cu inima bătându-mi nebunește, și am mai pipăit o dată. Nimic.
Cu cârjele sub brațe și transpirația deja curgând pe spate, am coborât pe hol. Casa era prea tăcută, ca și cum își ținea respirația.
În sufragerie, am găsit-o pe Linda lângă bibliotecă, ștergând meticulos de praf figurine de porțelan care nu se mai mișcaseră din anii ’80.
„Linda”, am întrebat atent. „Ai văzut proteza mea? Era chiar lângă pat aseară.”
