Mirela Loșniță
Se spune că nu cunoști cu adevărat un om până nu îți stă în casă. După două săptămâni petrecute la casa de vacanță, m-am întors într-un loc care nu mai semăna cu al meu. Iar nora mea, Natalie, părea că se simte mult prea „acasă”. Ne-am oferit fiului nostru și soției lui o ocazie frumoasă: să aibă grijă de casă cât timp eram plecați. „Simțiți-vă ca acasă”, le-am spus. A fost o mare greșeală.
Nora mea mi-a aruncat ustensilele din bucătărie
Din clipa în care am intrat în bucătărie, am știut că ceva e în neregulă. Totul era exagerat de curat. Rece. Lipsit de viață. „Unde sunt lingurile de lemn? Blocul cu cuțite?”, m-a întrebat soțul meu. Am deschis dulapurile și sertarele. Goale. Tăvile de copt, oalele, tigaia de fontă primită la nuntă, lingura veche a mamei mele – toate dispărute. Șterse. Parcă n-au fost niciodată acolo.
M-am dus direct în dormitor. Natalie era întinsă pe patul meu, în halatul meu, butonând telefonul.
– Ați ajuns devreme! – a zis zâmbind.
– Unde sunt ustensilele mele din bucătărie?
– Le-am aruncat. Erau vechi, zgâriate, total neigienice. Nu puteam găti cu ele. Dar ți-am luat o tigaie nouă. E roz!
Am rămas fără cuvinte. Ea, însă, a continuat senină:
– Aveai prea multă dezordine. O să-mi mulțumești mai târziu.
Zâmbetul meu a fost forțat. În capul meu însă se contura deja un plan.
A doua zi dimineață, i-am făcut clătite. Nici nu s-a uitat la ele. „Ai folosit cumva făina aia veche? Am aruncat-o și pe aia.” M-am abținut să nu izbucnesc. „Bineînțeles că nu, draga mea”, am spus cu dulceață falsă.
După ce au plecat la un brunch cu prietenii – clătitele mele nu erau suficient de „instagramabile” – am acționat.
Am urcat la etaj. Măsuța de toaletă era plină de creme, fonduri de ten, farduri și alte produse cosmetice de lux. Le-am adunat cu grijă într-un sac negru, din acela rezistent, ca pentru mutări. Fiecare flacon era o mică avere. N-am aruncat nimic. Am ascuns totul în pod, după cutiile cu ornamente de Crăciun. Un loc sigur, unde nimeni sub 30 de ani nu se aventurează.
Seara, Natalie a intrat val-vârtej în cameră.
– Unde sunt produsele mele?! Toate?! Machiajul, cremele?! Ai intrat în lucrurile mele?!
Am ridicat ochii din carte, calmă.
– Ah… Am crezut că era dezordine. Unele recipiente aveau urme. Mi s-a părut că nu mai sunt igienice. Așa cum ai zis și tu despre bucătăria mea.
– Dar produsele alea costă mai mult decât toată bucătăria ta!
– Atunci poate că n-ar fi trebuit să le tratezi pe ale mele ca pe niște gunoaie.
A rămas fără replică.
Mai târziu, mi-a dat un plic.
– Am făcut o listă cu tot ce am aruncat din greșeală. Îți plătesc tot, chiar și ce credeam că e inutil.
Am luat plicul, am urcat în pod și am coborât cu sacul. Sigilat. Toate produsele ei, intacte.
– Data viitoare când plecăm… o să îi rugăm pe celălalt fiu și pe soția lui să stea aici. Ei știu ce înseamnă să respecți casa altcuiva.
N-a zis nimic. A stat pe canapea, ținând sacul ca pe un copil.
Fiul meu a intrat și s-a uitat la noi, buimac.
– Ce s-a întâmplat?
Natalie a izbucnit:
– Mama ta a umblat în toate lucrurile mele și le-a aruncat!
– Nu le-am aruncat, le-am păstrat. Cu grijă. Cum ar fi trebuit și tu să faci cu bucătăria mea.
S-a lăsat liniștea. Un moment de înțelepciune, de învățătură. Natalie a înțeles.
Fiul meu s-a uitat la mine, uluit.
– Mamă… tu chiar nu te joci.
– Să nu te atingi niciodată de bucătăria unei femei, dragul meu.
