Mirela Loșniță
Nu mi-am imaginat niciodată că un accident de mașină avea să fie cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Lucy credea că are tot ce și-ar fi putut dori: o familie iubitoare, un copil și o viață aparent fericită. Însă, după divorț, totul s-a prăbușit. Rămasă singură, fără sprijin și cu inima frântă, lumea i se părea lipsită de orice sens. Dar tocmai când simțea că nu mai are pentru ce lupta, o întâmplare neașteptată – o clipă la marginea unei tragedii – avea să-i schimbe viața complet.
Priveam o fotografie veche de familie, iar râsetele surprinse în acea imagine păreau să revină în mintea mea ca o fantomă a trecutului, sfidându-mă. Zâmbetele lor păreau atât de ușoare, de firești, de parcă nimic nu le-ar fi putut tulbura vreodată armonia. Lacrimile mi se strângeau în colțul ochilor când mă gândeam la Harry, fiul meu, care acum nu mai voia să vorbească cu mine.
Nu mi-am imaginat niciodată că un accident de mașină avea să fie cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat
Soțul meu, James – fostul soț, mai bine zis – reușise să-l convingă că eu fusesem cea care i-a abandonat. Nici măcar nu-mi mai răspundea la telefon. Eram o străină pentru propriul meu copil.
– Lucy, totul e în regulă? întrebarea lui Miss Kinsley, stăpâna casei în care lucram, m-a adus brusc înapoi la realitate.
– Da… doar puțin obosită, am spus, încercând să maschez emoția din voce.
Miss Kinsley m-a privit atent, cu blândețe dar și cu o urmă de hotărâre.
– Știu că ai trecut printr-o perioadă grea, dar cred că e momentul să avem o discuție serioasă.
Inima mi-a tresărit. Presimțeam ce urma să aud și mă temeam. Am rostit, aproape tremurând:
– Vă rog, doamnă… știu că nu am fost la înălțime, dar promit că voi munci mai mult, voi fi mai atentă.
Ea a dat ușor din cap, cu un zâmbet trist:
– Nu e vorba doar despre muncă, Lucy. Te văd cum te stingi, și eu am nevoie de cineva care aduce un pic de lumină în casa asta. Fiul meu simte tot.
– Acest loc de muncă înseamnă totul pentru mine, am murmurat.
Mi-a pus mâna pe umăr.
– Uneori, să renunți e ceea ce ne vindecă. Sper din suflet să-ți găsești bucuria din nou.
Am plecat tăcută. Pe stradă, gândurile îmi năvăleau în minte – viața mea, visurile pierdute, copilul meu, singurătatea. Ajunsă la o trecere de pietoni, rămăsesem prinsă în amintiri. Claxonul puternic al unei mașini m-a trezit brutal. O clipă, am rămas nemișcată. Apoi, m-am aruncat înainte, direct într-o baltă. Mașina s-a oprit la doar câțiva centimetri.
– Ești oarbă?! Puteai să-mi lovești mașina!, a izbucnit șoferul, un bărbat în costum scump.
Încercam să mă ridic, murdară de noroi, rușinată.
– Îmi pare rău… nu m-am uitat…
Dar înainte să răspund, o altă voce s-a auzit:
– Glen, las-o!
Un bărbat înalt, din spate, a coborât calm din mașină. M-a privit cu ochi blânzi.
– Ești rănită? Ai nevoie de ajutor?
– Nu… cred că sunt bine, am răspuns, tremurând.
– Hai cu noi, să te usuci și să te încălzești, te rog. Nu poți rămâne așa.
Am ezitat, dar ceva în vocea lui m-a făcut să mă simt în siguranță. M-a ajutat să urc în mașină. După câteva minute, am ajuns în fața unei vile impunătoare. Totul părea desprins dintr-o altă lume.
– Impresionant, am spus timid.
– Da, recunosc… e cam mult, a zâmbit el.
M-a condus într-un salon călduros. Mi-a adus un ceai. Apoi a apărut un domn care s-a prezentat ca fiind medicul lui personal – William. Mi-a verificat zgârieturile de pe mâini și a spus, zâmbind:
– Nimic grav. O să fii bine.
– Mulțumesc, am șoptit, sincer recunoscătoare.
Am vrut să plec, dar bărbatul m-a oprit:
– Rămâi puțin. Au trecut ani de când nu ne-am văzut…
– Ne-am văzut?! am întrebat confuză scrie amomama.com.
– Lucy… sunt George. George din liceu.
Am rămas fără cuvinte. Am privit atent și da, acolo erau ochii cunoscuți, râsul de altădată.
– Nu pot să cred… George?
– Da, cea mai frumoasă fată din clasă. N-ai uitat noaptea de după banchet?
– Atunci când mi-ai spus că mă iubești?
– Și tu mi-ai spus că nu putem fi împreună… că ne vom despărți oricum.
Ne-am așezat și am povestit ore întregi. Am râs, am amintit momente pierdute. Apoi m-a privit serios:
– Ce s-a întâmplat cu tine, Lucy?
I-am spus totul. Divorțul. Fiul meu care nu-mi vorbește. Jobul pierdut. Tot.
– Îmi pare atât de rău, a spus, luându-mi mâna. Aș vrea să pot da timpul înapoi.
– Și eu… dar viața merge înainte.
– Poate… putem merge împreună de acum, a spus el, cu speranță în voce.
Am zâmbit pentru prima dată cu adevărat.
– Poate chiar putem, George.
– Ce zici de o cină? Fără pretenții. Doar doi prieteni vechi care se regăsesc.
– Numai dacă promiti să nu mă mai lovești cu mașina, am râs.
– Promit.
A fost nevoie de o zi groaznică, un strop de noroi și o reîntâlnire neașteptată ca să-mi dau seama că viața… mai are și surprize frumoase. Iar uneori, tocmai accidentele ne scot pe drumul cel bun.
