Mirela Loșniță
Viața mea nu a fost niciodată simplă. Am crescut într-un orfelinat, după ce mama a murit când aveam unsprezece ani. Tatăl meu nu a fost niciodată prezent în peisaj – mama spunea puține lucruri despre el, dar era clar că îi provocase mai multă suferință decât sprijin. Când s-a stins, nu a rămas nimeni în viața mea. Nicio rudă, niciun sprijin. Am învățat, încă de atunci, că singura persoană pe care mă pot baza sunt eu însămi.
La majorat, am primit în proprietate apartamentul cu trei camere al mamei. A fost tot ce mi-a lăsat în urmă, dar pentru mine a însemnat enorm. A fost un început. Am intrat la facultate la buget, am studiat cu sârguință și, în paralel, am făcut cursuri de coafor și manichiură. Nu pentru că îmi doream să am un plan B, ci pentru că voiam să fiu sigură că voi putea avea întotdeauna o sursă de venit. După câteva luni, aveam clienți fideli și reușeam să mă întrețin fără ajutorul nimănui.
Povestea unei femei care a muncit pentru tot ce are, iar acum soacra vrea să-i ia totul
Era tăcut, respectuos și părea să înțeleagă că uneori carapacea mea era mai puternică decât vorbele. M-a atras pentru că nu a pus presiune pe mine. Nu m-a întrebat niciodată de ce nu am familie, nu a fost curios în mod nepotrivit. Doar era acolo. M-a cucerit cu răbdare. Am fost împreună câțiva ani înainte să ne gândim serios la viitor. Când m-a cerut în căsătorie, am spus da, nu doar pentru că îl iubeam, ci și pentru că simțeam, în sfârșit, că aveam și eu un „acasă” – un om care să-mi fie familie.
Apoi am cunoscut-o pe soacra mea. Ea locuiește într-un apartament cu o cameră, împreună cu soțul și cu fiica lor adolescentă. S-a purtat civilizat cu mine, dar simțeam tot timpul un aer de superioritate și curiozitate rece în privirea ei. Întrebările despre trecutul meu au venit treptat, cu zâmbetul pe buze, dar pătrunzătoare.
Când a aflat că am un apartament cu trei camere, interesul ei a crescut brusc.
Apoi, într-o seară, a venit marea ei „idee”
„Ne gândeam,” a început ea, „că n-ar fi rău să ne reorganizăm viața. Voi doi să veniți să locuiți cu noi, în apartamentul nostru. E mic, dar sunteți doar voi doi. Iar noi, cu fata și cu tatăl ei, ne-am muta în apartamentul tău, că e mai spațios. Are trei camere, e ideal pentru o familie cu copii, nu pentru un cuplu tânăr fără obligații.”
Am crezut că nu aud bine. Am râs, dar ea era serioasă. Soțul ei, la fel. Iar fiica, de parcă era parte din plan, aproba din cap cu un zâmbet reținut. Soțul meu s-a uitat la mine, stânjenit. Părea că nici el nu se așteptase la o asemenea „propunere”, dar nici nu o respingea pe loc.
Am rămas fără replică. Nu știam dacă să izbucnesc sau să plec pur și simplu. M-am ridicat și am spus doar atât:
– O să discut cu el acasă. Acum prefer să plec.
Discuția care mi-a arătat cât de singură sunt, de fapt
Acasă, am avut o conversație dureroasă cu soțul meu. A spus că înțelege că apartamentul e al meu, că știu cât de greu am muncit pentru el, dar că „și mama are dreptate”. Că locuința lor e mică, că fata e adolescentă și are nevoie de spațiu. Că noi doi, fără copii, „ne putem descurca în ceva mai mic”.
Am simțit cum se prăbușește tot ce construisem în jurul acestei relații. Am muncit pentru tot ce am, fiecare colț din acel apartament a fost reamenajat cu banii și efortul meu. Fiecare mobilă, fiecare raft, fiecare lucru mic poartă amprenta mea. Nu este doar o locuință – este casa pe care mi-am făcut-o singură, după o copilărie în care am trăit printre lucruri ale altora.
I-am spus:
– Nu pot. Nu pot să renunț la singurul lucru pe care mi l-am construit singură, pentru un „plan de familie” care presupune că eu cedez tot.
S-a uitat la mine tăcut. A zis doar:
– Mă gândeam că putem face un compromis…
– Acesta nu e compromis, i-am răspuns. Este un sacrificiu. Al meu. Și doar al meu.
Am înțeles că trebuie să pun limite
A doua zi, am fost contactată de soacra mea. Voia să știe ce am decis. I-am spus politicos că nu există nicio șansă ca apartamentul meu să devină locuința lor. Că nu a fost niciodată în discuție, și că este jignitor să creadă că munca și stabilitatea mea pot fi negociate într-un „aranjament de familie”.
A închis telefonul rece. Soțul meu a fost tot mai tăcut în zilele următoare. Nu știu dacă a fost pus între ciocan și nicovală sau dacă pur și simplu credea, la fel ca mama lui, că ceea ce e al meu trebuie să devină „al nostru”, indiferent cum s-a ajuns acolo.
Dar eu știu un lucru.
Am crescut singură. Am luptat pentru tot ce am. Nu datorez nimănui nimic. Și nu voi lăsa pe nimeni să transforme siguranța mea într-un plan de conveniență. Așa arată limitele mele.
Chiar dacă asta înseamnă că, din nou, voi fi singură. Pentru că mai bine singură și liberă, decât înconjurată de oameni care vor doar ce am, nu ceea ce sunt.
