Laciu Andreea
Povestea zilei. La poalele unui munte uitat de lume, ascuns printre codrii seculari, se afla Lacul Albastru. Localnicii evitau să vorbească despre el, iar cei bătrâni se fereau să se apropie. Spuneau că, în fiecare vară, lacul dezvăluie un secret. Nu oricui, ci doar celor care vin cu o inimă încărcată de îndoieli sau suferințe.
Mara, o adolescentă de saisprezece ani, venise în satul bunicilor după ce o tragedie zguduise viața familiei sale. Fratele ei mai mic, Andrei, dispăruse fără urmă în timpul unei drumeții montane. Căutările fuseseră zadarnice. Nimeni nu știa ce s-a întâmplat cu el, iar singura ei dorință era să afle adevărul.
„Du-te la Lacul Albastru”, i-a spus, între vis și veghe, o femeie necunoscută într-o cafenea din oraș. „Acolo, vara, se arată ce-a fost ascuns.”
Povestea zilei. Ce a descoperit în lacul misterios
Mara nu credea în legende. Dar visul acela, repetitiv și sfâșietor, o chemare stranie care-i invada somnul încă din iunie, o împingea să meargă. Era sfârșit de iulie când porni spre lac, într-o zi aburindă, cu cerul fără nori și văzduhul dens.
Căra cu ea un rucsac mic, o sticlă de apă, un carnețel și o fotografie a fratelui ei. Când ajunse la marginea apei, fu cuprinsă de o liniște ciudată, grea, aproape sufocantă. Lacul era limpede, aproape ireal, dar nu se zărea vreo vietate în el.
Se așeză pe o piatră plată, chiar îndreptul unei stânci prăbușite. Privi în adâncul apei, și o senzație de teamă o cuprinse. Pentru o clipă, i se păru că vede chipul lui Andrei, privind-o din adâncuri. Clipi des, sperând să fi fost doar o iluzie optica. Dar chipul rămĂsese acolo, încremenit, ca o amintire înghețată în apă.
Fugi de pe marginea lacului, dar noaptea nu o lăsă să doarmă. A doua zi se întoarse, hotărâtă să rămână până când va înțlege ce se întâmplă. A dus o lumânare și un obiect drag fratelui său: o figurină de lemn pe care o sculptaseră împreună. O lăsă pe mal și rosti o rugăciune simplă, de copilă, pe care mama o spunea când aveau vise urâte.
A treia zi, Mara intră încet în apă. Era rece, mai rece decât se aștepta. Dar curată. Se opri la mijlocul lacului, unde fundul nu se mai zărea. Atunci se produse ceva.
Apele începuseră să vibreze ușor, apoi să se deschidă ca o floare în jurul ei. O lumină palidă, verzui-albăstruie, începu să străbată apa, formând siluete: un copac uscat, o cabană mică, un copil alergând prin iarbă. Mara recunoscu acea cabană. Era cea din care fratele ei dispăruse.
Un alt val de imagini întunecă totul. Văzu o siluetă de bărbat, cu o glugă în cap, pășind spre Andrei. Băiatul părea că se joacă. Dar figura glugătului se apropie, iar copilul înțepu să fugă. Nu destul de repede.
Mara urlă, dar sunetul nu ieși. Lacul o trăgea în jos, în miezul acelei viziuni. Cuprinsă de panică, se zbătu, în timp ce vocile trecutului începeau să rostească cuvinte.
„Adevărul doare doar până când încetezi să-l negi…”
O forță o ridică la suprafață, într-un strălucitor curcubeu de ceață. Mara se trezi pe mal, udă, tremurând, dar știind. Chipul bărbatului din viziune nu-i era necunoscut. Era unchiul Rareș, fratele tatălui ei, plecat demult din sat și despre care se spunea că trăia prin străinătate.
Cu sufletul sfărâmat, Mara se întoarse acasă și înfruntă trecutul. Căută în jurnalele locale, apoi în podul casei bunicilor, unde descoperi cutii vechi cu fotografii și scrisori. Una dintre ele era de la Rareș, trimisă cu două zile după dispariția lui Andrei. Vorbea despre „un accident” și despre „frica de a spune adevărul”.
Mara prezentă totul poliției. Anchetatorii redeschiseră cazul. După luni de cercetări, Rareș fu localizat într-un sat din Slovenia. Mărturisi. Nu fusese o crimă premeditată, ci o joacă dusă prea departe, o cădere în râpă, ascunsă din rușine și frică. Rămășițele lui Andrei fuseseră găsite și aduse acasă.
La înmormântare, Mara duse o sticlă cu apă din Lacul Albastru și o turnă peste mormânt. „Adevărul s-a arătat. Acum, frate drag, poți să te odihnești.”
Din acea vară, lacul rămase liniștit. Unii spun că, odată ce a fost spus ultimul adevăr, lacul a adormit. Alții cred că doar așteaptă următorul suflet care are nevoie să știe ce n-a fost spus niciodată.
În sat, legenda dăinuie: vara, Lacul Albastru încă arată ceea ce inima nu poate uita.
Sursă foto: Pixabay
