Laciu Andreea
Era o dimineață mohorâtă de noiembrie, cu ceață deasă și copaci goi care se legănau sub vântul rece. Într-un mic apartament dintr-un cartier liniștit, Elena își pregătea ceaiul, așa cum făcea în fiecare zi la ora 8 fix. Nu era o obișnuință, ci un ritual cu totul special — unul legat de o amintire, de o viață care nu mai era.
Punea două căni pe masă, deși era singură de aproape cinci ani. Una pentru ea și una pentru Andrei, soțul ei, care murise pe neașteptate într-o dimineață de iarnă, la doar 58 de ani. A făcut infarct în somn, iar de atunci, ceasul vieții Elenei s-a oprit cumva. Trupul i se mișca, își făcea treburile zilnice, dar sufletul rămăsese agățat într-un timp în care el încă râdea la glumele ei și îi mângâia mâna peste masă.
— Să nu uiți niciodată să bei ceaiul cu mine, îi spusese el într-o seară, când ploaia bătea în geamuri și ei stăteau la masa din bucătărie, povestind despre tot și nimic.
— N-am cum, îi răspunsese ea. Ceaiul fără tine nu are gust.
Dar după ce el a plecat, a început să-l bea totuși. Zi de zi. Așa simțea că îl mai ține aproape.
Astăzi însă, în timp ce așeza ceașca lui pe masă, a auzit un sunet slab la ușă. Era ciudat. Nu aștepta pe nimeni. Deschise, și pe palier, aproape pierdută în ceața care intrase până și pe scări, stătea o fată. Avea vreo 20 de ani, cu obrajii roșii de frig și ochi căprui, adânci, parcă obosiți de viață.
— Bună ziua… Mă scuzați… E apartamentul 14? întrebă ea.
— Da, răspunse Elena, ușor confuză.
— Ați locuit aici cu domnul Andrei Popescu?
Inima Elenei a început să bată mai repede.
— Da… De ce întrebi?
Fata își mușcă buza și scoase din buzunar o fotografie. O întinse tremurând.
— Eu sunt Mara… și… cred că Andrei Popescu a fost tatăl meu.
Tăcere.
Elena lua fotografia. Era clar o imagine veche, de prin anii ’90, iar Andrei zâmbea larg, ținând un copil mic în brațe. Nu părea un colaj sau o poză trucată. O emoție caldă, dar și tăioasă, îi urcă în piept.
— Spune-mi… cum?
— Mama mea… a murit luna trecută. Mi-a lăsat un plic, cu poza asta și o scrisoare. Mi-a spus că Andrei, adică tatăl meu, nu a știut niciodată de mine. S-au întâlnit doar pentru o scurtă perioadă, înainte să se căsătorească el. A plecat fără să știe că ea era însărcinată…
Elena se așeză pe marginea patului din hol. Nu știa dacă să plângă sau să zâmbească. Îl iubise pe Andrei toată viața, și acum, dintr-o dată, o altă viață legată de el îi stătea în prag.
— Intră, draga mea, zise ea într-un final. Hai să bem un ceai.
Mara păși timid înăuntru. Se uită cu uimire la masa unde două cești de ceai aburind erau deja pregătite.
— Mereu îl păstrez pe al lui, îi zise Elena. E felul meu de a-i vorbi.
Au băut în tăcere câteva minute, apoi au început să vorbească. Mara îi povesti despre copilăria ei, despre cum mereu simțea că îi lipsește ceva. Elena asculta cu ochii umezi, dar cu inima deschisă. Fiecare cuvânt al fetei era ca o punte peste un gol de ani și dor.
— Știi, spuse Mara, în scrisoare mama mi-a spus că, dacă vreodată ajung aici, să nu caut explicații, ci doar oameni. Și mi-a mai spus că, dacă tu mă primești cu ceaiul tău, înseamnă că a fost un om bun.
Elena zâmbi. Se uită la ceasca de ceai a lui Andrei.
— A fost. Și te-ar fi iubit… cu toată inima.
În zilele care au urmat, Mara a mai venit. Apoi a început să vină zilnic. Îi aducea Elenei pâine caldă, o ajuta la cumpărături, și uneori stăteau la povești până seara târziu. Era ca și cum o viață care fusese întreruptă se rescria în tăcere și ceai.
Într-o zi, Elena i-a întins Marăi o cheie.
— Dacă vreodată ai nevoie de o casă, de o mamă… sau de un ceai cald, aici ești mereu binevenită.
Mara a plâns. Și în acea zi, ceaiul a avut gust. Gustul unui nou început.
