Roxana
„Andrei. Cheile mașinii tatălui. Pune-le pe masă.”
Sora mea, Lucia, mi-a cerut cheile mașinii tatălui la parastasul de un an, de față cu toată lumea. Eram doar ai noștri: eu cu Cătălina, soția mea, cele două mătuși venite de la țară și nea Nicu, prietenul tatei încă din tinerețe.
„Ce chei?”, am întrebat.
„Ale mașinii lui tata. Ai trecut-o pe numele tău, dar de socoteală ai uitat.”
La masă s-a lăsat liniștea. Toma, soțul Luciei, studia fața de masă. Cătălina m-a atins pe mână, pe sub masă, dar eu mă ridicasem deja. Mi-am luat geaca din hol și am deschis ușa.
„Mulțumesc pentru masă”, am zis din prag. „Dumnezeu să-l ierte.”
Mașina tatălui a stat o iarnă întreagă sub prelată, în boxul meu
Sunt electrician auto. Am un box la garajele de dincolo de calea ferată, cu canal și cu o sobă mică. Vine la mine jumătate de oraș, pentru că lucrez bine și nu iau mult. Garajele sunt vechi, din vremea tatei. Și el avusese unul, pe rândul din față.
Tata s-a stins toamna trecută, în septembrie. Mașina lui, veche, dar ținută ca în palmă, a stat toată iarna la mine, sub prelată. Nu aveam voie să circulăm cu ea până nu se terminau actele de succesiune. O porneam o dată pe lună, să nu se descarce bateria.
Hârtiile au ieșit în primăvară, după șase luni. Am vândut apartamentul și garajul tatei, iar banii i-am împărțit exact în două, fără o vorbă strâmbă. Despre mașină a hotărât chiar Lucia: „Treci-o pe tine, ce să stea degeaba. Ne socotim noi.”
Am trecut-o pe mine și am început să umblu cu ea. Socoteala a venit abia în toamnă.
Și nu cum ar fi trebuit.
Ce mi-a cerut tata în garaj, cu o lună înainte să moară
În ultimul lui an, tata venea aproape zilnic la box. Se așeza pe un taburet lângă sobă și stătea acolo ore în șir. Îmi mai întindea câte o cheie, mai bombănea că firele de azi nu mai sunt ce-au fost.
În august, cu o lună înainte, desfăceam împreună un alternator. Mi-a spus atunci, ca în treacăt, că mașina s-o păstrez eu. Luciei să-i dau jumătate din cât valorează, în bani. Și a mai adăugat ceva: „Pe Lucia să n-o superi.”
I-am răspuns scurt că am înțeles.
Pe drumul spre casă, după parastas, Cătălina m-a întrebat de ce am sărit ca ars. I-am zis că sora mea m-a făcut de râs în fața mătușilor și că, dacă așa vrea, așa să fie. Cătălina nu e femeie de ceartă. Coase acasă și nu se bagă unde nu-i fierbe oala. Doar în fața blocului a spus: „Nu-i da cheile. Dă-i banii, jumătate, și gata.”
Am dat din mână. În sinea mea știam însă că are dreptate. Spusese exact ce-mi spusese și tata. Numai că, dacă recunoșteam asta, recunoșteam că și Lucia avusese dreptate.
N-am dormit toată noaptea. Aveam vorbele tatei în cap de un an și tot amânam. Întâi actele, apoi apartamentul, apoi vara, apoi dantura Cătălinei. Acum sora mea mi-o aruncase în față, de față cu rudele. Nu-mi adusesem aminte singur, mă împunsese ea. Asta m-a durut cel mai tare.
Am lăsat cheile mașinii tatălui la blocul surorii mele
Dimineața am deschis boxul, am luat cheile din cui și am pornit mașina. A prins din a doua, ca întotdeauna. Am spălat-o, am aspirat-o, am bătut și covorașele. Apoi am dus-o la blocul Luciei.
Toma a ieșit pe balcon și mi-a făcut semn să urc.
„Nu”, i-am strigat de jos. „Uite cheile.”
A coborât în papuci, cu geaca pe umeri. „Andrei, lasă, frate. A zis-o la nervi, doar o știi.”
„O știu. Luați-o.”
I-am pus cheile în palmă, sub privirile vecinelor de pe bancă, și am plecat pe jos. Douăzeci de minute până acasă.
Mașina a stat în fața blocului toată toamna, până la sfârșitul lui noiembrie. Lucia nu are permis. Toma merge cu autospeciala de la serviciu și cred că i-a fost și jenă să se urce în ea. Eu n-am mai întrebat de sora mea. Cătălina a încercat de două ori să deschidă subiectul, apoi a lăsat-o baltă.
Telefonul din noiembrie și adevărul pe care nu-l bănuiam
În noiembrie m-a sunat Lucia. Nu era supărată. Avea o voce obosită.
„Andrei, n-o iei tu înapoi?”
„De ce?”
„Au spart-o. A doua oară. Prima dată i-au spart geamul și Toma l-a acoperit cu folie. Acum au forțat portiera și au răscolit tot torpedoul.”
„Păi nu aveți camere?”
„Camerele sunt pe intrarea în bloc, nu pe parcare.”
Afară cădea prima zăpadă și se topea pe acoperișurile garajelor. „Lucia, mi-ai cerut cheile de față cu toată lumea. Ți le-am dat. Ce mai vrei acum?”
„Nu despre asta vorbeam atunci.”
„Atunci despre ce? Spune-mi clar, că eu nu ghicesc.”
Și a început să plângă. Nu în hohote, ca altădată, ci încet, în telefon. A fost mai greu de ascultat decât orice țipăt.
„Prost mai ești, Andrei. Ce treabă are mașina.”
În aceeași seară eram la ea în bucătărie. Toma a luat copiii în cameră și a tras ușa după el. Lucia a vorbit greu, cu pauze lungi.
Tata o chemase tot ultimul an. „Treci și tu pe la mine.” Iar ea amâna, că stă aproape, la zece minute. Serviciul, copiii, grădina soacrei.
„Și n-am mai apucat. Când am ajuns, aproape că nu mai vorbea.”
Frământa colțul feței de masă între degete. „Tu ai fost cu el în fiecare zi. În garajul tău. Meșteriți ceva acolo, vorbeați. Și eu n-o să aflu niciodată despre ce.”
M-am uitat lung în cana de ceai. Deci asta era.
I-am spus atunci de alternator și de ce îmi ceruse tata. Că nu uitasem, doar trăsesem de timp. Lucia a ridicat privirea: „Mie nu mi-a pomenit nimic de asta.”
Banii pe masă și întrebarea la care nu mă așteptam
Aveam evaluarea mașinii din primăvară, de la notar. Am împărțit suma la doi și am scos jumătate în numerar. Un transfer știam că nu l-ar fi primit. Banii puși pe masă, poate.
Toată săptămâna aceea am lucrat în box fără să scot o vorbă. Seara mă așezam pe taburetul tatei de lângă sobă, cum stătea el. Pe la a treia seară am priceput. Soră-mea nu avea nevoie de jumătate din preț. Avea nevoie ca cineva să-i povestească despre tata.
Sâmbătă am pus banii pe masa ei, cu Toma de față, înadins. „Numără. Jumătate, cum a zis tata. Am tras de timp mai bine de un an. Asta e toată vina mea.”
Nici nu s-a uitat la ei. „Nu de bani aveam nevoie.”
„Știu. Dar tata a cerut, și eu fac.”
„Și la parastas ce-ai făcut? Te-ai ridicat și ai plecat.”
„M-am ridicat și am plecat”, am recunoscut. „Am greșit, Lucia. Dar altfel nu știu. Nu mă pricep la vorbe.”
A tăcut mult. Apoi m-a întrebat: „Îmi povestești despre garaj? Despre ce vorbeați voi doi?”
„Îți povestesc. Dar nu tot deodată. A zis multe.”
Abia atunci a luat banii, fără să-i numere, și i-a pus în sertarul bufetului. A scris și o chitanță, singură, fără să i-o cer: cât a primit, pentru ce și că nu mai are nicio pretenție de la mine.
Taburetul de lângă sobă, locul în care sora mea vine acum
Luni am luat mașina înapoi, cu cablul de remorcare, pentru că bateria murise de tot. Am schimbat singur yala și am pus geam nou. Lucia a folosit banii pentru camera copiilor: tapet nou și un birou pentru Robert.
Ne-am împăcat, desigur. Dar ceaiul îl toarnă acum întâi lui Toma, nu mie. Am observat și am înțeles că nu m-a iertat de tot. Din când în când mai pomenește de chei, pe jumătate în glumă. Eu tac. Am meritat-o.
De Anul Nou, la mătuși, la aceeași masă, am spus de față cu toți că ne-am socotit și că vina a fost a mea. Lucia s-a făcut roșie ca racul și n-a mai ridicat ochii din farfurie.
Acum vine ea la box. Aduce plăcinte, se așază pe taburetul tatei și stă cât lucrez eu sub mașină. Și întreabă: „Asta cum o făcea tata? Asta ți-a arătat el?”
Nea Nicu a trecut într-o zi pe la noi și a zis că bombăn exact ca tata. Eu am râs. Lucia a plâns, apoi a râs și ea.
În mai am mers amândoi la cimitir să vopsim gardul de la mormânt. Ea îmi tot arăta unde se văd dungi, iar eu mai dădeam o dată cu pensula. I-am povestit de alternator, de periile de la motor, de box. Și i-am spus, în sfârșit, ce îmi ceruse tata: să n-o supăr.
„Târziu ți-a spus-o”, mi-a răspuns. „Dar bine că ți-a spus-o.”
Am multe de povestit de-acum încolo. E singurul fel în care i-l pot da înapoi pe tata.
