Saghin Sabrina
Într-o zi obișnuită, la bordul unui avion comercial, un incident minor avea să transforme complet atmosfera din cabină. O fotografie căzută pe podea și ridicată automat de stewardese a schimbat atitudinea pasagerilor față de o bătrână modest îmbrăcată, așezată liniștită pe unul dintre locurile din clasa business.
Când stewardesa a văzut imaginea, mâna i-a rămas suspendată în aer. Șeful serviciului de securitate, aflat alături de ea, s-a oprit brusc. În fotografie, o tânără în uniformă de pilot zâmbea în fața unui avion de luptă, cu casca sub braț.
Stewardesele nu au lăsat o bătrânică să intre la clasa business
Imaginea, deși alb-negru, era de o calitate excepțională. În colțul dreapta jos, o inscripție de mână dezvăluia identitatea femeii din poză: „Maria Vasilescu, primul pilot feminin al Escadrilei de Vânătoare, 1952”.
„Acesta… acesta este un MiG-15?” a întrebat șeful securității, cu un ton schimbat, mai degrabă respectuos decât curios. Maria și-a șters discret o lacrimă și a dat din cap afirmativ. „Da. Am fost în prima promoție de femei pilot militar după război. Aveam douăzeci și trei de ani atunci.”
Un murmur a străbătut cabina. Oamenii care o ignoraseră sau chiar fuseseră iritați de prezența ei acum tăceau. Stewardesa i-a întins fotografia cu mâini tremurânde. „Îmi cer scuze, doamnă. Nu știam…”
Maria a luat fotografia cu delicatețe și a zâmbit trist. „Normal că nu știai, draga mea. Nimeni nu știe. Când vezi o bătrână îmbrăcată modest, presupui că e doar o bunicuță care ar trebui să stea acasă și să facă prăjituri.”
Bărbatul care protestase vehement împotriva prezenței ei în clasa business a privit rușinat în podea. În acel moment, căpitanul avionului, anunțat de situație, a apărut în cabină și s-a apropiat de bătrână.
„Doamnă Vasilescu?” a întrebat respectuos. „Este o onoare să vă avem la bord. Aș dori să vă invit în cabina de pilotaj înainte de decolare, dacă vă face plăcere.”
Maria a zâmbit, iar în ochii ei a strălucit pentru o clipă entuziasmul tinereții. „Cu mare plăcere, căpitane.” În timp ce stewardesa o conducea spre cabina de pilotaj, pasagerii, care înainte erau indiferenți, acum șușoteau între ei, privindu-o cu respect. Bărbatul care fusese cel mai deranjat de prezența ei s-a ridicat brusc în picioare.
„Așteptați! Doamnă Vasilescu, vă rog să mă iertați. Am fost nepoliticos și prejudecător. Vă rog, acceptați-mi scuzele.”
Maria s-a oprit și l-a privit calm. „Sunt obișnuită, tinere. Oamenii judecă după aparențe. Întotdeauna au făcut-o.”
O femeie din primul rând a intervenit: „De ce zburați azi, doamnă Vasilescu?”
Maria a scos o altă fotografie din geantă. Aceasta îl înfățișa pe un bărbat în vârstă, întins într-un pat de spital. „Soțul meu, Constantin. Și el a fost pilot. Ne-am cunoscut în armată. Am petrecut șaizeci de ani împreună. A avut un accident vascular acum două luni. Este într-un spital specializat din Viena. Azi e aniversarea noastră de căsătorie – șaizeci și cinci de ani. I-am promis că voi fi acolo.”
O tăcere profundă a cuprins cabina. Apoi, ca la un semnal invizibil, un pasager a început să aplaude, urmat de alții, până când întreg avionul vibra de aplauze.
„Vă rugăm, luați-vă locul, doamnă Vasilescu,” a spus cu emoție bărbatul care anterior protestase. „Este privilegiul nostru să zburăm alături de dumneavoastră.”
O legendă a aviației
În cabina de pilotaj, căpitanul a invitat-o să se așeze pe locul copilotului. „Este adevărat că ați pilotat MiG-15? Trebuie să fi fost o pionieră.”
Maria a zâmbit și a atins ușor tabloul de bord. „Eram șase fete, toate sub douăzeci și cinci de ani. Nimeni nu credea că putem face față. Instructorii noștri sovietici ne tratau ca pe niște curiozități amuzante.” A făcut o pauză, apoi a adăugat: „Până când i-am învins pe toți la acrobație aeriană.”
Copilotul a întrebat fascinat: „Cum ați devenit pilot?”
„Tatăl meu a fost mecanic de aviație. La cincisprezece ani pilotam deja. Comuniștii aveau nevoie de piloți buni, iar eu eram cea mai bună.”
Căpitanul a schimbat o privire cu copilotul. „Doamnă Vasilescu, ar fi o onoare dacă ați face anunțul de bun venit pentru pasageri.”
Maria a ezitat, dar apoi a acceptat. Revenind în cabină, a luat microfonul.
„Dragi pasageri, mă numesc Maria Vasilescu și am fost pilot de vânătoare. Astăzi zbor pentru a fi alături de soțul meu, pilot și el, în ziua aniversării noastre. Când eram tânără, am învățat că nu contează cât de sus zbori, ci cu cine alegi să aterizezi. Vă doresc un zbor plăcut.”
Cabina a izbucnit din nou în aplauze. În timpul zborului, pasagerii au venit pe rând să-i vorbească. Maria devenise centrul atenției. Căpitanul a făcut chiar un anunț special: „În onoarea doamnei Vasilescu, vom face un survol al Vienei.”
Privind pe geam, Maria și-a amintit de Constantin. Ținea în geantă o fotografie de la nunta lor – doi tineri piloți în uniforme strălucitoare, cu viitorul întins înaintea lor ca un cer infinit.
Când avionul a aterizat, pasagerii i-au făcut loc să treacă prima. La ieșire, echipajul a format un șir de onoare.
„A fost o onoare să vă avem la bord,” a spus căpitanul, salutând-o militar.
Maria a răspuns la salut, un gest pe care-l făcuse de mii de ori, dar care acum părea să poarte întreaga greutate a unei vieți remarcabile. În terminal, un asistent medical o aștepta. Înainte de a urca în scaunul cu rotile, s-a întors spre avion, ridicând mâna într-un ultim salut.
Într-o lume care judecă prea des după aparențe, Maria Vasilescu amintise tuturor că în spatele fiecărui chip bătrân se ascunde o poveste extraordinară, de curaj, sacrificiu și iubire. Și astăzi, în drum spre soțul ei, știa că poartă cu ea nu doar amintirile unei vieți pline, ci și respectul proaspăt câștigat al tuturor celor care îi aflaseră povestea.
