Mirela Loșniță
Sunt căsătorită cu Kyle de doisprezece ani și îl iubesc. Ca în orice căsnicie, avem și noi ciudățeniile noastre. Unele sunt inofensive și chiar amuzante, cum ar fi faptul că uită mereu unde a parcat mașina sau că fluieră fals în duș. Sunt momente care mă fac să zâmbesc și să-mi dau ochii peste cap în același timp.
Sunt căsătorită cu soțul meu de 12 ani
Dar altele? Altele te pot face să-ți pui la îndoială sănătatea mintală.
De exemplu, războiul lui personal cu… chiuveta din bucătărie.
Kyle refuză să spele vasele. Dar nu recunoaște deschis. Nu, stilul lui e mai subtil – pasiv-agresiv.
De aproape un an, face ceva care mă scoate din minți: lasă în mod deliberat o cantitate infimă de mâncare în vase. O lingură de paste în oală. Doi boabe de mazăre într-o tigaie. Jumătate de linguriță de supă într-un bol.
Și pentru că „nu sunt goale”, pune vasele murdare înapoi în frigider.
— Le păstrez! zice de fiecare dată. Poate le mănânc mai târziu.
— Nu sunt goale, deci, tehnic, nu sunt gata de spălat, adaugă el, cu acel zâmbet care mă face să vreau să urlu.
Spoiler: nu le mănâncă niciodată mai târziu. Niciodată.
I-am cerut să înceteze. La început blând, apoi mai direct:
— Kyle, dacă te-ai săturat, perfect. Dar spală vasul. Nu lăsa o îmbucătură și pretinde că nu e murdar.
De fiecare dată râdea. Dădea ochii peste cap și zicea:
— Reacționezi exagerat, draga mea. E doar puțină mâncare.
Dar eu știam că nu e o reacție exagerată.
În fiecare seară, frigiderul nostru arăta ca un muzeu al resturilor. Cutii cu porții minuscul-agasante pe care nimeni nu le-ar mânca vreodată. Iar când venea momentul să curăț totul, cine ajungea să arunce conținutul și să spele vasele?
Eu. Mereu eu.
I-am explicat că nu e vorba despre mâncare, ci despre respect. Faptul că refuză să spele vasele înseamnă muncă în plus pentru mine. Și nu din neglijență, ci din comoditate.
— Ai dreptate, iubito. O să mă schimb, spunea el cu fața serioasă.
Apoi, a doua zi, o lua de la capăt.
N-am vrut să fiu soția cicălitoare care se ceartă pentru orice. Nici să transform bucătăria într-un câmp de luptă.
Așa că am decis că vreau ceva mai bun decât încă o discuție în contradictoriu.
Și mi-am pus planul în aplicare.
„Resturile gourmet” ale lui Kyle
Am început să colectez toate „resturile” lui Kyle. De fiecare dată când lăsa o lingură de tocăniță sau o bucată de tofu singuratică, le puneam într-un recipient special.
După o săptămână, aveam un raft întreg în frigider cu ce am numit, în sinea mea, „Deliciile Gourmet Kyle”.
Un păstăi de fasole singuratic. Două linguri de supă de roșii închegată. O îmbucătură de mac and cheese atât de uscată că putea fi folosită la tencuit. Un găluște abandonat.
Dar nu mă oprisem aici.
Prânzul special care l-a lăsat fără replică
Într-o duminică dimineață, i-am spus cu cea mai dulce voce:
— Dragul meu, ai muncit mult în ultima vreme. Vreau să-ți ofer un prânz special. Numai pentru tine.
A fost încântat. M-am străduit să creez atmosferă: am pus masa cu veselă frumoasă, am aprins lumânări, am pus muzică în surdină.
Și am adus… festinul.
Un platou elegant cu toate „rămășițele” lui din frigider, aranjate ca un meniu degustare sofisticat.
O foaie de lasagna pliată perfect. O jumătate de nugget. O linguriță de dressing într-o cupă decorativă.
— Ce e asta? m-a întrebat, complet derutat.
— Prânzul tău, iubire. Nu voiai să le păstrezi? De ce să le irosim?
A privit farfuria, apoi pe mine, apoi din nou farfuria.
— Vorbești serios?
— La fel de serios ca o pată de hummus pe capacul unei caserole uitate, am răspuns, fără să clipesc.
A început să râdă în hohote. Sincer. Dar și puțin jenat.
— Bine, bine. Am înțeles. Mesaj recepționat!
Cina-surpriză: restul lecției
Dar lecția nu se încheiase. Am mai așteptat o săptămână. Totul părea că s-a calmat. Kyle credea că „lecția” s-a terminat. Așa că, sâmbătă, i-am spus că am pregătit ceva și mai special.
— O altă masă romantică?
— Mai bună! O cină-surpriză. Azi te relaxezi, eu mă ocup de tot.
Seara, am adus o „cină completă”, extinzând creativ conceptul de „rest”.
Mai întâi, băutura: un pahar cu exact o înghițitură de apă – lăsat pe noptieră „pentru mai târziu”.
Apoi, divertismentul: telecomanda cu 1% baterie.
— Nu te stresa, i-am spus zâmbind. Mai e puțin de folosit.
Am continuat cu o cămașă „curată”: aceea pe care o aruncase pe scaun de trei zile, spunând că o mai poartă o dată.
Ba chiar am adus o cutie de la un colet Amazon, în care nu mai era decât bonul de livrare:
— Uite, dragule. Încă e ceva înăuntru!
Și, la final, i-am dat drumul la filmul lui preferat… direct la ultimele 30 de secunde din genericul de final.
— Perfect! Încă mai e ceva de văzut.
Kyle râdea în hohote. Nu se putea opri. Lacrimi în ochi, fața roșie, nu reușea să scoată un cuvânt.
— Bine, bine! Ai câștigat! M-ai terminat!
Și, pentru prima dată…
În acea seară, pentru prima dată în 12 ani de căsnicie, Kyle a spălat toate vasele fără să-i spun un cuvânt. Inclusiv tigaia în care mai era exact o ciupercă.
A doua zi dimineață, am deschis frigiderul și aproape am plâns de fericire. Toate resturile fie fuseseră mâncate, fie depozitate cum trebuie, în recipiente curate, cu capace închise.
Au trecut două luni de atunci și Kyle nu a mai revenit la vechile obiceiuri. Glumim pe tema asta acum.
— Crezi că e destul cât să nu fie considerat rest? întreabă el uneori râzând.
Apoi termină tot sau aruncă ce rămâne, și întotdeauna spală vasul.
Uneori, o lecție bună cere… puțină creativitate.
