Laciu Andreea
În fiecare duminică, la ora 17:00, un bărbat în vârstă stătea singur pe banca din capătul parcului central. Avea bastonul sprijinit de genunchi, o pălărie cenușie pe cap și un palton ponosit, purtat mai mult din obișnuință decât de nevoie. Privea mereu în față, către aleea lungă, flancată de copaci bătrâni, de parcă aștepta pe cineva care întârzie.
Trecătorii îl știau din vedere. Era „domnul Victor”, bătrânul tăcut care nu lipsea niciodată, indiferent că era vânt, ninsoare sau caniculă. Unii îl salutau, alții îl ignorau, iar copiii mai curioși întrebau uneori cine este femeia pe care o tot așteaptă. Nimeni nu știa. Doar Victor.
În tinerețe, pe acea bancă o cunoscuse pe Sofia. Era primăvară. Ea citea o carte de poezii, iar el, îndrăzneț, s-a așezat lângă ea fără să ceară voie. Avea un zâmbet larg și o floare ruptă dintr-un copac. I-a întins-o cu nonșalanță și a spus:
— N-am avut bani de trandafiri, dar te rog s-o primești pe asta. E furată cu intenții nobile.
Sofia a râs. Acel râs… nu l-a mai auzit niciodată la altcineva. Un sunet care nu doar se auzea, ci se simțea în piept. Avea ochii verzi, adânci, și părul prins într-un coc neatent, dar fermecător.
S-au văzut din nou, și din nou. Vara aceea a fost ca un vis. Se plimbau prin parc ore în șir, împărțeau înghețată, cărți și planuri de viitor. Victor îi jurase că va deveni scriitor, iar ea voia să fie învățătoare într-un sat mic, „unde copiii nu știu încă să mintă”.
Dar fericirea lor s-a încheiat brusc. Părinții Sofiei au decis să se mute la oraș, într-un alt colț de țară. Erau alte vremuri, în care distanțele mari și telefoanele rare rupeau legături cu aceeași ușurință cu care astăzi se trimit mesaje. În seara dinaintea plecării, s-au întâlnit pe bancă, în lumina caldă a unui apus.
— Promite-mi, i-a spus Sofia, ținându-i mâna în tremur, că dacă viața ne desparte, ne vom revedea aici, în parc. Duminica, la ora 17:00. Poate nu azi, nici mâine… dar într-o zi.
Victor a promis. Și a așteptat. O vreme.
A încercat să o caute, dar scrisorile s-au pierdut, iar adresa s-a schimbat. Timpul s-a scurs. Viața și-a impus cursul. S-a căsătorit cu Ana, o femeie bună și blândă, care l-a iubit necondiționat. A avut un fiu, apoi a rămas văduv. Soția i-a murit în somn, după o viață liniștită împreună.
Dar dragostea dintâi nu se uită niciodată.
După moartea Anei, Victor s-a întors în parc. A ales aceeași bancă, la aceeași oră. La început, i se părea absurd. Apoi, a devenit un obicei. Apoi, o formă de speranță.
Stătea acolo duminică de duminică, privind fiecare trecător cu o tresărire în inimă. Fiecare femeie cu păr grizonat, fiecare pas lent, fiecare privire întoarsă îi ridica pulsul pentru o secundă, înainte să-l lase din nou singur.
A venit primăvara. A trecut și ea. Au urmat alte toamne, alte ierni. El venea în fiecare duminică. Cu bastonul, cu gândurile și cu amintirile acelei veri în care Sofia râdea cu ochii și își ascundea obrajii în palme când Victor o complimenta.
Într-o duminică de toamnă, parcă mai blândă decât celelalte, frunzele pluteau leneșe peste asfalt. Victor era pe bancă, ca de obicei, cu ochii fixați pe alee. O femeie în vârstă, în pardesiu albastru, cu părul argintiu prins într-un coc, se apropie încet.
Nu spuse nimic. Se așeză lângă el.
Victor întoarse capul ușor, surprins. Voia să spună ceva, dar cuvintele i se opriră în gât. Femeia scoase din buzunar o bomboană mentolată și i-o întinse, zâmbind.
— Îți amintești? își suflă ea vocea. Îți dădeam mereu când aveai emoții.
Victor simți cum i se umplu ochii de lacrimi. Nu lacrimi de tristețe. Erau calde, ca o eliberare. Ca și cum tot ce a așteptat se rostogolea într-o clipă în care timpul nu mai conta.
— Sofia…
— Da.
Au rămas așa, în tăcere, privind frunzele care cădeau. Nu aveau nevoie de explicații. Timpul dintre ei se dizolvase într-o îmbrățișare invizibilă.
— N-am încetat să vin, șopti Victor.
— Știu. Nici eu n-am încetat să sper că, într-o zi, voi avea curajul să mă întorc.
Sofia îl privi. Chipul lui purta amintiri, riduri, dar și o lumină care nu se stinsese.
— Nu știu cât timp ne mai rămâne, dar aș vrea să-l petrec aici, cu tine, pe banca noastră.
Victor îi luă mâna. Nu mai tremura. Era sigură, caldă. După o viață întreagă de așteptare, găsise ceea ce părea pierdut.
Și în fiecare duminică, la ora 17:00, banca din capătul parcului nu mai era pustie. Doi bătrâni stăteau acolo, ținându-se de mână, împărtășind tăceri pline de viață și ce-a mai rămas dintr-un „poate” transformat în „acum”.
