Vanatoru Andreea
A doua zi după ce m-a lăsat, după ce tăcerea lui a devenit mai apăsătoare decât orice cuvânt, am făcut un gest mărunt, dar necesar: mi-am adus de acasă un ștergar vechi, din acelea brodate de bunica, și l-am înfășurat peste ecusonul de la muncă. Nu voiam să-mi mai vadă numele. Să nu mă mai numească. Să nu mă mai identifice.
Viața nu se oprește doar pentru că ți-a fost frântă inima
Nu mi-am dat demisia atunci, deși fiecare părticică din mine îmi cerea să fug. N-am putut. Viața nu se oprește doar pentru că ți-a fost frântă inima. Aveam chirie de plătit, facturi în așteptare și o singurătate prea grea ca să-mi permit luxul unui colaps. Așa că am rămas. Zi după zi. Lună după lună. An după an. În același birou, pe aceleași coridoare lucioase unde pașii lui răsunau tot mai sigur, mai sus, mai autoritar.
El urca. Era invitat la conferințe internaționale, îl vedeai pe afișe, aplaudat, fotografiat, admirat. Primea flori, laude, interviuri. Se îmbrăca într-un costum impecabil și mergea prin lume ca și cum trecutul nu-l atingea. Iar eu? Eu continuam să-i lustruiesc podeaua, la propriu, cu capul plecat și cu sufletul legat. Niciodată nu l-am privit direct în ochi. Nu am mai schimbat niciun cuvânt, nici măcar o privire. Dar în fiecare seară, după ce trăgeam obloanele camerei mele dintr-o mahala prăfuită din Lagos, mă rugam. În gând. Pentru iertare.
Nu-mi era clar ce căutam…
Dar nu pentru mine. Ci pentru el. Nu-mi era clar ce căutam. Poate să înțeleg. Poate să-l salvez de vină, într-un gest absurd și tăcut de dragoste. Sau poate să-l țin legat de o parte din viața aceea pe care am pierdut-o împreună.
Au trecut ani. Șapte, ca o pedeapsă tăcută. Șapte ani în care nu am rostit numele Chidera nici măcar în șoaptă. L-am ținut strâns în piept, acolo unde doare cel mai tare.
Într-o zi, conducerea companiei a decis să organizeze un program caritabil pentru copiii defavorizați. M-au chemat să ajut cu partea logistică. Cutii cu jucării, uniforme noi, papuci colorați — le-am sortat și le-am împachetat ore în șir, fără să ridic ochii din treabă. Nu era loc de amintiri într-o cameră plină de plastice și etichete.
Atunci am simțit cum mi se taie aerul
Dar apoi, am găsit un carnețel. Unul banal, din acelea subțiri, cu coperte albastre. M-am uitat la el din instinct, fără vreun motiv anume. L-am deschis la prima pagină. Scrisul era grăbit, ca o notiță aruncată într-un grabnic gest administrativ. Primul nume: Chidera Okoye.
Atunci am simțit cum mi se taie aerul. Cum podeaua dispare de sub picioare. Cum ceva în mine se prăbușește. M-am ținut de masă, încercând să-mi păstrez echilibrul, dar degeaba. Eram o femeie înfrântă de un simplu nume.
Fără să știu, fără să-mi spună vreodată, el — bărbatul care m-a părăsit când aveam nevoie de o mână întinsă — dona lunar bani pentru un copil care purta același nume. Chidera. Nu știu dacă era remușcare. Sau conștiință. Sau doar o coincidență amară. Dar pentru mine, era prea mult.
În seara aceea, am scris o scrisoare. Nu lungă. Nu cu învinuiri. Nu cu detalii crude sau întrebări dramatice. Doar cuvinte așezate simplu, ca o spovedanie mută:
„Te-ai gândit vreodată ce-ai fi fost dacă ai fi rămas? Dacă ai fi fost tată? Dacă ai fi ținut măcar o mână mică în palmă și n-ai fi fugit?”
Mi-am dat demisia…
N-am semnat. N-am scris „cu drag” sau „cu tristețe”. N-am spus cine sunt. Doar am pus biletul pe biroul lui, printre trofee, laptop și agenda sa de om important.
A doua zi, la prima oră, mi-am dat demisia. Fără discursuri. Fără preaviz. Fără ochi în lacrimi. Am închis ușa biroului și am plecat cu același rucsac ponosit cu care venisem prima oară în Lagos. Același fermoar rupt. Aceeași dungă de cerneală pe buzunar. Dar cu sufletul mai ușor. Cu inima împăcată, în felul în care doar femeile care au pierdut totul pot fi împăcate.
Am urcat în trenul spre Enugu. Călătoria a fost lungă, cu opriri dese și aer sufocant. Am privit pe fereastră tot drumul, ca și cum pământul nigerian mi-ar fi șoptit răspunsuri. Când am ajuns, era seară. Mirosul de lemn ars plutea în aer. Am mers pe jos până la marginea satului, acolo unde odată, în altă viață, fusesem copil.
M-am oprit în fața copacului de mango. Era bătrân acum. Crengile uscate, scoarța crăpată, trunchiul strâmb. Nu mai rodea de ani buni, dar încă era acolo. La fel ca mine. Încă în picioare. Încă martor.
M-am așezat pe jos, în praful cald, și am închis ochii. M-am gândit la ce am pierdut. La ce aș fi fost. La copilul pe care nu l-am ținut niciodată în brațe, dar pe care l-am simțit zi de zi în inimă.
Apoi am rostit, rar, cu voce joasă, de parcă vorbeam cu vântul: — Ce-a scris Dumnezeu, nimeni nu poate șterge, Chidera.
Și am înțeles, în sfârșit, că, dincolo de vină, de tăcere și de drumuri neîntoarse, unele iubiri nu dispar. Se transformă. Devin nume într-un carnețel. Rugăciuni în miez de noapte. Zâmbete în vis. Iar unele răni… se închid nu când sunt uitate, ci când sunt acceptate.
Chidera n-a avut mormânt. N-a avut zi de naștere sau poză în ramă. Dar a existat. A fost un semn. O chemare. O lecție. Și în ciuda tuturor pierderilor, asta rămâne adevărul meu. Cel pe care nu-l mai poate șterge nimeni.
