Roxana
După ce fiul meu m-a convins să locuiesc într-un azil de bătrâni, i-am scris zilnic scrisori, spunându-i cât de dor îmi este de el. Însă nu mi-a răspuns niciodată, până într-o zi când un străin mi-a explicat motivul și a venit să mă ia acasă.
Totul a început când am împlinit 81 de ani și am fost diagnosticată cu osteoporoză, o boală care îmi făcea dificilă mișcarea fără ajutor. Din cauza stării mele de sănătate, fiul meu, Vlad, și soția lui, Maria, au decis că nu mă mai pot îngriji și m-au mutat într-un azil de bătrâni.
„Nu putem avea grijă de tine toată ziua, mamă,” mi-a spus Vlad într-o zi. „Avem de lucru. Nu suntem îngrijitori.”
Am fost surprinsă de această schimbare de atitudine, deoarece întotdeauna am încercat să nu le stau în cale. Mă retrăgeam în camera mea și foloseam cadrul de mers atunci când trebuia să mă deplasez prin casă, tocmai pentru a nu-i deranja.
„Promit să nu-ți stau în cale,” i-am spus într-o zi, încercând să-i explic cât de mult îmi doream să rămân în casa care avea atâta însemnătate pentru mine. „Te rog, nu mă trimite la un azil de bătrâni. Tatăl tău a construit această casă pentru mine, și mi-aș dori să locuiesc aici pentru tot restul vieții.”
Însă Vlad a ignorat rugămințile mele, explicându-mi că casa pe care o construise regretatul meu soț, Ion, era „prea mare pentru mine”.
„Lasă casa pentru mine și Maria,” mi-a spus Vlad. „Este suficient de mare pentru o sală de sport și birouri separate. E destul loc pentru renovări.”
În acel moment, am realizat că nu era vorba despre îngrijirea mea. Vlad nu dorea să mă mute la azil pentru a primi îngrijire adecvată, ci pentru a pune mâna pe casă. Am simțit o durere profundă în suflet și am încercat să nu plâng.
„Unde am greșit?”
În acea noapte, m-am întrebat unde am greșit în creșterea lui Vlad. Întotdeauna crezusem că l-am educat să fie un bărbat responsabil și plin de compasiune, dar se pare că mă înșelasem. Nu mă așteptasem niciodată să fiu trădată de propriul meu fiu.
Fără să-mi dea prea multe opțiuni, Vlad și Maria m-au dus la un azil de bătrâni din apropiere, unde mi-au spus că voi primi îngrijire 24 de ore din 24. „Nu-ți face griji, mamă,” mi-a spus Vlad. „Te vom vizita cât de des putem.”
La acel moment, încă speram că mutarea la azil nu era atât de rea. Credeam că Vlad va ține promisiunea și mă va vizita. Însă n-aveam să știu că totul era o minciună și că scopul lui era să scape de mine.
Singurătatea din azil
Fiecare zi la azil părea să dureze o eternitate. Deși asistentele erau prietenoase, iar ceilalți rezidenți plăcuți, tânjeam după familia mea. Îmi doream să fiu acasă, nu într-un loc plin de străini.
Fără acces la un telefon sau o tabletă, am început să-i scriu zilnic scrisori lui Vlad. Îi spuneam că îmi este dor de el și îl rugam să vină să mă viziteze. Îi povesteam despre cum mă descurcam și despre gândurile mele. Însă nu am primit niciodată un răspuns, și nici o vizită din partea lui.
După doi ani în care mi-am pierdut speranța că Vlad va veni, îmi spuneam noapte de noapte, „Te rog, du-mă acasă.” Încercam să mă conving să nu mai am așteptări.
O vizită neașteptată
Într-o zi, însă, asistenta mea m-a surprins spunându-mi că un bărbat în vârstă de aproximativ 40 de ani mă așteaptă la recepție. „Oare fiul meu a venit în sfârșit să mă viziteze?” am spus entuziasmată, luându-mi cadrul de mers și îndreptându-mă spre recepție.
Când am ajuns acolo, aveam un zâmbet mare pe față, convinsă că Vlad venise în sfârșit. Însă, spre surprinderea mea, nu era Vlad, ci un alt bărbat pe care nu-l mai văzusem de mult timp.
„Mamă!” a strigat bărbatul și m-a îmbrățișat strâns.
„Alex? Ești tu, Alex?” am întrebat, încă neîncrezătoare.
„Da, eu sunt, mamă. Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult să te vizitez. Abia am ajuns din Europa și am mers direct la casa ta,” mi-a spus el.
„La casa mea? I-ai văzut pe Vlad și Maria acolo? M-au dus la acest azil acum câțiva ani și nu i-am mai văzut de atunci,” i-am răspuns.
Alex m-a privit cu tristețe și m-a invitat să mă așez. Am stat față în față pe o canapea din azil, iar el a început să-mi povestească ce se întâmplase în acești doi ani.
„Mamă, îmi pare rău că trebuie să auzi asta de la mine. Credeam că deja știi… Vlad și Maria au murit anul trecut într-un incendiu la casă. Am aflat doar când am ajuns acolo și am găsit casa abandonată. Am verificat cutia poștală și am găsit toate scrisorile tale necitite,” mi-a spus el.
Nu-mi venea să cred ce auzeam. Chiar dacă Vlad mă trădase, vestea morții sale m-a răvășit. Am plâns toată ziua, jelind pierderea lui și a Mariei.
Alex: „Mamă, locul tău nu e aici.”
Alex a stat lângă mine toată ziua, m-a consolat și nu a plecat până când nu am fost gata să vorbesc din nou.
Alex fusese prietenul cel mai bun al lui Vlad în copilărie. Îl cunoscusem de mic, și, când părinții săi au murit, l-am luat în casa noastră. L-am crescut ca pe propriul meu fiu, iar el și Vlad erau nedespărțiți. În cele din urmă, Alex a plecat să studieze în Europa și, după ce și-a găsit un loc de muncă bine plătit, am pierdut legătura.
După mulți ani, Alex apăruse din nou în viața mea, iar acum era lângă mine.
„Mamă,” mi-a spus Alex după ce m-am liniștit. „Nu cred că locul tău este aici, în acest azil. Te rog, îmi dai voie să te iau acasă? Mi-ar plăcea să am grijă de tine.”
Nu am putut să mă abțin să nu plâng din nou. Fiul meu, Vlad, mă alungase, iar acum, în fața mea, stătea un bărbat care mă primea în viața lui, deși nu eram ruda lui de sânge.
„Ai face asta pentru mine?” l-am întrebat.
„Bineînțeles, mamă. Nici nu trebuie să mă întrebi. Fără tine, eu nu aș fi fost cine sunt astăzi. M-ai crescut și ți-aș fi recunoscător toată viața mea,” mi-a spus Alex, îmbrățișându-mă.
O nouă familie
În acea seară, Alex m-a ajutat să-mi împachetez lucrurile și m-a dus la noua lui casă. Am fost primită cu brațele deschise de familia sa mare, care m-a iubit și îngrijit cu aceeași afecțiune pe care mi-o arătase Alex.
Ultimii mei ani de viață i-am petrecut fericită, înconjurată de oameni care m-au iubit și care m-au făcut să mă simt parte din familie.
