Vanatoru Andreea
Maria îl zărise pe vecinul ei într-o seară târzie, în timp ce ieșea să adune rufele înainte ca ploaia să vină. Bătrânul nu o observase, fiind concentrat pe săparea unei gropi adânci în colțul îndepărtat al grădinii sale. Sub lumina unui felinar de mână, lucra cu mișcări precise, indiferent de ora târzie.
„Ce om ciudat”, își spuse Maria, fără să dea prea multă importanță incidentului.
Vecinul misterios
Două zile mai târziu, în timp ce verifica ardeii, Maria l-a văzut pe vecin trăgând un sac mare și închis la culoare spre locul unde săpase groapa. Sacul părea greu, iar bătrânul se oprea frecvent pentru a-și trage sufletul. Privirea lui i-a dat un fior rece pe șira spinării.
În acea noapte, Maria nu reuși să adormă. Mintea ei era mereu la vecinul misterios și la sacul acela. A doua zi dimineață, după ce toți plecaseră, se apropie de gărduțul decorativ și privi spre proprietatea vecină. Groapa fusese deja umplută, iar pământul fusese nivelat cu grijă.
Zilele trecură fără alte întâmplări ciudate, iar Maria începu să-și spună că poate își făcuse prea multe griji. Poate bătrânul plantase un copac sau îngropase un animal mort. Încercă să își alunge gândurile neplăcute care o tot bântuiau.
În dimineața aceea, însă, totul se schimbase. Ieșise devreme să ude legumele și, din obișnuință, aruncă o privire spre locul unde vecinul îngropase sacul. Fu cuprinsă de șoc când observă că pământul fusese din nou răscolit și groapa redeschisă. Ceea ce o înfricoșă cel mai tare însă era că sacul acela închis la culoare se afla acum la marginea gropii, parțial desfăcut.
Nu putea să doarmă din cauza grijilor
Maria se ascunse rapid după un tufiș și privi cu groază cum bătrânul ieșea din casă, aruncând priviri suspicioase în jur. În mână ținea un cuțit mare de bucătărie. Se apropie de groapă și se îngenunche lângă sac.
Speriată, inima Mariei aproape că se opri. Din sac se auzi un geamăt slab. Ceva sau cineva era viu acolo! Fără să mai stea pe gânduri, Maria se îndreptă rapid spre casă și formă numărul de urgență.
„112, vă rog, spuneți care este urgența dumneavoastră.”
„Cred că vecinul meu a îngropat pe cineva viu în grădina lui!” șopti Maria în receptor, tremurând. „Acum sapă din nou și… și am auzit un geamăt din sacul ăla!”
„Rămâneți calmă, doamnă. Care este adresa dumneavoastră exactă?”
Maria dădu adresa, iar operatoarea o asigură că o echipă de poliție va ajunge în câteva minute. „Nu vă apropiați de vecin și nu încercați să interveniți”, o avertiză aceasta.
Femeia rămase lângă fereastră, privind prin perdelele ușor trase. Bătrânul continua să lucreze la groapă, părând total neatent la ce se întâmpla în jur. După aproximativ zece minute, care păreau o eternitate pentru Maria, o mașină de poliție opri în fața casei. Doi ofițeri coborâră și se îndreptară spre poarta ei.
Ea îi întâmpină și le explică pe scurt ce văzuse. Ofițerii o ascultară cu atenție, apoi îi spuseră să rămână în casă în timp ce ei vor investiga situația.
Maria îi urmărea cum se îndreptau spre casa vecinului. Inima îi bătea cu putere, iar mâinile îi tremurau necontrolat. Câinele Rinni veni lângă ea, simțind neliniștea stăpânei, și se lipi de picioarele ei.
Totul părea să se desfășoare într-un ritm încet, ca într-un vis. Polițiștii trecură de gardul scund și se îndreptară direct spre bătrân, care stătea nemișcat lângă groapă. Unul dintre ofițeri vorbi cu el, în timp ce celălalt se apropia cu prudență de sac.
Deodată, ofițerul care examina sacul începu să râdă. Chicotea și gesticula spre colegul său, care, la rândul lui, zâmbi și clătină din cap. Maria nu-și venea în fire. Cum puteau să râdă în fața unei posibile crime?
Câteva minute mai târziu, ofițerii plecară, iar vecinul, spre surprinderea ei, se îndreptă spre casa ei. Tremurând ușor, Maria deschise ușa înainte ca acesta să apuce să bată.
„Doamnă,” spuse bătrânul cu o voce blândă care o surprinse, „cred că vă datorez o explicație.”
„Ce era în sacul acela?”, întrebă Maria direct, incapabilă să-și stăpânească curiozitatea și teama.
Momentul adevărului
Bătrânul spuse: „Cartofi. Cartofi de sămânță speciali pe care i-am adus din satul meu natal. I-am îngropat pentru că așa se păstrează mai bine pentru plantarea de toamnă. Dar un bursuc i-a dezgropat noaptea trecută și a început să roadă sacul. Probabil asta ați auzit – mișcarea bursucului.”
„Locuiesc singur de când a murit soția mea, acum cinci ani. Noaptea nu pot să dorm, așa că lucrez în grădină. Îmi cere scuze dacă v-am speriat, doamnă…”
„Sunt Maria, m-am mutat recent la fiul meu.”, spune și aceasta.
„Eu sunt Gheorghe. Vecin cu fiul dumneavoastră de trei ani. Sunt pensionar, fost profesor de biologie. De aceea poate și pasiunea asta pentru plante și experimente agricole.”
În zilele ce urmau, Gheorghe și Maria începeau să vorbească frecvent de-a lungul gărduțului decorativ. El îi arăta soiurile rare de legume pe care le cultiva și îi dădea sfaturi despre cum să-și îmbunătățească grădina. Maria, la rândul ei, îi oferea din prăjiturile pe care le făcea.
Când fiul și nora Mariei aflară despre incident, râseră cu lacrimi.
„Mamă, ai citit prea multe romane polițiste,” o tachină fiul. „Dar mă bucur că în sfârșit ai cunoscut un vecin. Domnul Gheorghe e un om minunat, dar foarte retras de când i-a murit soția. De câte ori l-am invitat la noi, a refuzat politicos.”
„Și văduv,” adăugă nora cu un zâmbet complice. „Ca și tine.”
Maria făcu un gest de respingere cu mâna, dar nu putu să nu zâmbească. La 68 de ani, nu se gândise vreodată că ar putea începe o nouă prietenie, cu atât mai puțin ceva mai mult. Totuși, conversațiile cu Gheorghe deveniseră punctul culminant al zilelor ei.
„Eu am sunat la poliție…”
Într-o după-amiază, în timp ce cei doi stăteau pe o bancă în grădina lui Gheorghe, discutând despre soiurile de roșii, el îi mărturisi:
„Știi, Maria, când te-am văzut prima dată lucrând în grădină, m-am ascuns. Nu pentru că aveam ceva de ascuns, ci pentru că nu mai vorbisem cu o femeie de vârsta mea de ani buni. Și mă temeam că am uitat cum.”
Maria zâmbi. „Eu am sunat la poliție, crezând că ești un criminal.”
Amândoi izbucniră în râs, un râs ușurător care părea să spălească toate neînțelegerile și suspiciunile. Pentru prima dată de când avusese accidentul vascular, Maria se simțea cu adevărat vie.
„Cred că amândoi avem multe de învățat despre cum să ne deschidem din nou către lume,” spuse ea încet.
Gheorghe dădu din cap și, cu timiditatea unui adolescent, îi luă mâna în a lui. „Poate putem învăța împreună.”
De la fereastra casei, fiul Mariei și soția sa îi priveau pe cei doi, zâmbind. „Se pare că mama a găsit mai mult decât o nouă casă aici,” comentă el, strângând-o pe soția sa de umeri. Iar în grădina lui Gheorghe, doi bătrâni stăteau de mână, demonstrând că niciodată nu e prea târziu pentru un nou început, chiar și atunci când viața te face să-ți stea părul măciucă din motive neașteptate.
