Roxana
Adesea, cele mai dureroase trădări nu vin de la străini, ci de la cei care îți promit că vor fi acolo pentru totdeauna. Când îți împarți viața, casa și viitorul cu cineva timp de zece ani, începi să crezi că nimic nu te mai poate lua prin surprindere. Dar adevărul e că unele lucruri nu le afli nici în zece vieți. Eu am aflat într-o singură noapte cine era cu adevărat omul cu care m-am căsătorit.
Începutul unei minciuni îmbrăcate frumos
Totul a început cu o veste aparent banală. Joi seara, soțul meu, Adrian, a venit acasă cu o expresie încântată. Nu îl vedeam des atât de plin de energie. De obicei, obosit, tăcut, își turna un pahar de vin și cădea pe gânduri. Dar în seara aceea, zâmbea larg.
„Compania organizează o petrecere mâine, dragă. O chestie formală, doar pentru angajați. Nimic interesant. Mai mult de formă, știi cum sunt ăștia, vor să simțim că suntem o echipă.”
L-am privit cu o sprânceană ridicată. Adrian nu era genul care să îndrăgească ieșirile sau evenimentele mondene. Era mai degrabă omul canapelei, al meciurilor de golf și al cinei acasă. Dar nu am insistat. Am zâmbit, am dat din cap și i-am spus că totul e în regulă.
Gesturi care par iubire, dar ascund vinovăție
A doua zi dimineață, Adrian era alt om. Mă săruta, mă mângâia pe obraz și îmi spunea cât sunt de minunată. Mi-a cerut să-i calc cămașa preferată, să-i fac lasagna cu brânză extra, ba chiar m-a rugat să aranjez băile „ca pentru musafiri”.
Glumeam pe seama lui și râdeam împreună. Dar privind acum în urmă, fiecare gest era o mască, fiecare compliment – un pansament peste o rană pe care el o făcea în mine fără ca eu să știu.
„Ești atât de previzibilă, iubirea mea,” avea să spună câteva ore mai târziu. Doar că atunci nu știam asta încă.
Apelul care mi-a frânt inima și mi-a trezit curajul
Ziua a trecut între treburi. Am gătit, am curățat, am făcut totul cu gândul că îi fac o surpriză plăcută. Playlistul meu de curățenie era în fundal, casa mirosea a busuioc și brânză topită, iar eu mă simțeam mulțumită.
Până a sunat telefonul.
Număr necunoscut. Aproape că îl ignoram. Aproape.
„Alo?” am spus, cu vocea acoperită de zgomotul aspiratorului.
Muzică. Râsete. Și apoi… vocea lui Adrian. Clară. Rece.
„Soția mea? Probabil gătește și curăță toaletele sau ceva. E atât de previzibilă! Între timp, eu sunt aici cu tine, iubirea mea.”
Un chicotit feminin i-a urmat cuvintele. O voce pe care nu o cunoșteam. Dar nu conta.
Simțeam cum pământul mi se scurge de sub picioare.
Și apoi – un mesaj. O adresă. Fără explicații. Doar o locație. Am știut. În inimă, am știut.
Femeia care a refuzat să mai fie „soția previzibilă”
Nu am plâns. Nu atunci. Am închis telefonul, mi-am pus un palton peste hainele de casă, am luat cheile de la mașină și… o găleată.
Da. O găleată cu soluție de curățat, mănuși de cauciuc și peria de toaletă. Dacă tot eram „cea care curăță”, atunci aveam să fiu.
GPS-ul m-a condus la un cartier elegant, departe de zona noastră obișnuită. Vila în care se ținea „petrecerea” era luminată ca un club, mașini de lux aliniate în față, râsete care răsunau până afară.
Când am încercat să intru, un portar mi-a ieșit în cale.
„Pot să vă ajut?”
„Da,” am zâmbit. „Trebuie să-i las ceva soțului meu. Este înăuntru. Tipul înalt, cu tricou alb. Știți, cel care adoră să mă disprețuiască în fața altora.”
Privirea confuză a portarului a fost scurtă. Dar mi-a făcut loc.
Cea mai elegantă confruntare dintre o soție și un trădător
Am intrat în mijlocul petrecerii, cu găleata în mână, cu sufletul clocotind, dar cu pașii stabili. Adrian stătea în centrul camerei, cu brațul în jurul unei femei tinere, îmbrăcată într-o rochie care ar fi făcut și oglinzile să roșească.
Se simțea bine. Râdea. Radia. Până m-a văzut.
Totul în el s-a înmuiat. Chipul i s-a scurs, și-a lăsat paharul din mână. Și-a tras brațul, dar prea târziu.
„Adina?” vocea i-a fost un șoc abia șoptit.
Am zâmbit calm.
„Bună, dragule. Am venit să-ți aduc ceva. Ai uitat acasă.”
Am ridicat peria de toaletă, mănușile și soluția de curățare.
„Am auzit că îți place să mă vezi curățând. Uite, poate ai nevoie să cureți ceva acum. Poate acest loc, poate conștiința ta.”
Camera a amuțit. Nimeni nu se mai distra. Toți priveau scena ca pe un film live, iar eu eram actrița principală. În sfârșit.
„Soțul meu, dragii mei, m-a numit ‘previzibilă’. Și probabil așa eram. Până azi. Până mi-am amintit că nu sunt o menajeră cu verighetă. Ci o femeie.”
Am început să torn soluție de curățat pe podeaua din marmură, stârnind chicoteli, stupoare și câteva exclamații șocate.
Femeia în roșu s-a tras înapoi, jenată. Adrian a făcut un pas spre mine, dar m-am întors și l-am privit drept în ochi.
„Te-ai distrat? Ai avut parte de ‘altceva’? Sper că a meritat. Pentru că a fost ultima ta petrecere ca bărbat căsătorit.”
Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Nimeni nu m-a oprit. Nici el.
Dimineața în care am scris finalul unei minciuni
A doua zi, m-am trezit devreme. Fără lacrimi, fără regrete. Cu o cafea în mână și o cutie de carton, am început să împachetez viața lui Adrian. Fiecare cămașă, fiecare cravată, fiecare amintire – în cutii. Nu cu ură, ci cu claritate.
Când am terminat, am pus totul pe verandă. I-am trimis o poză, fără text.
Apoi am schimbat încuietorile.
Nu știu dacă a venit să le recupereze. Nu m-a interesat.
Știam doar un lucru: în acea noapte, eu m-am pierdut pe mine. Dar tot atunci, m-am regăsit.
