Cristina Cohuț
Am crescut crezând că tatăl meu a plecat fără să se mai uite înapoi. Dar la înmormântarea lui, un străin mi-a înmânat o cheie — și odată cu ea, adevărul la care nu m-aș fi așteptat niciodată.
Tatăl meu a plecat când aveam trei ani. Sau cel puțin așa am crezut.
Crescând, nu l-am văzut niciodată. N-am auzit vocea lui. N-am primit un telefon de ziua mea sau o felicitare de Crăciun. Era o umbră, un nume, o fantomă despre care mama nu voia să vorbească.
— Nu întreba de el, spunea tăios. A făcut o alegere. Și asta era tot. Niciun povestiri, nicio fotografie, nicio a doua șansă.
Timp de mulți ani, am crezut-o. Nu aveam niciun motiv să n-o fac.
Totul a început să se schimbe când aveam șapte ani. Am găsit felicitarea.
Era în coșul de gunoi, sub zaț de cafea și o conservă goală de supă. Plicul era sigilat. Numele meu era scris pe față, cu un scris frumos și îngrijit.
— Mamă? am întrebat, ținându-l în mână.
S-a uitat la el, iar fața i s-a închis. — Aruncă-l.
— Dar e al meu.
— Nu, a spus brusc. E de la el.
— De la cine?
— Știi de la cine. De la tatăl tău.
Am ezitat. — Pot să-l deschid?
— Nu, a spus hotărât. Acel om nu are ce căuta în viața ta.
L-a luat din mâna mea și l-a aruncat înapoi în coșul de gunoi. N-am ripostat. Doar am stat pe loc. Eram prea mică să înțeleg. Prea speriată ca să insist.
Când aveam 12 ani, am încercat din nou.
— De ce ne-a părăsit?
Nu s-a uitat la mine. Împăturea rufe.
— A plecat. Asta e tot ce contează.
— A fost… rău cu noi?
S-a întors atunci și a trântit un prosop pe masă. — N-a vrut să fim parte din viața lui. A plecat. Ce altceva mai vrei să știi?
— Dar—
— Fără „dar”, a spus tăios. Nu e cineva care merită să fie cunoscut.
Așa că am încetat să mai întreb.
N-am încercat să-l caut când am crescut. Nici nu m-am gândit prea mult. Mi-am construit viața fără el. Pentru că, din ce știam eu, nu-și dorise niciodată să fie parte din ea.
Până într-o zi, când un număr necunoscut mi-a apărut pe telefon. Aproape că n-am răspuns.
— Alo?
— Ești… Emma Carlson? a întrebat o voce de femeie. Era slabă, aproape nesigură.
— Da. Cine este?
— Mă numesc Laura. Îmi pare rău, nu știu cum să-ți spun asta. A luat o pauză. Sunt soția tatălui tău. A murit săptămâna trecută.
Liniște.
— Am crezut că ar trebui să știi, a adăugat. Înmormântarea e mâine.
— Eu… mi s-a uscat gura. Nu cred că pot—
— Înțeleg, a spus blând. Dar… dacă decizi să vii, cred că el și-ar fi dorit asta.
A doua zi, am stat zece minute în mașină în fața capelei, înainte să-mi fac curaj să intru.
Am ținut capul în jos și m-am așezat în spate. Nu recunoșteam pe nimeni. Mă simțeam ca un intrus.
Dar apoi, cineva s-a așezat lângă mine. O femeie. Poate trecută de cincizeci de ani. Purta un palton negru, iar ochii îi erau roșii.
— Emma?, șopti ea. M-am întors, surprinsă.
— Sunt Laura, spuse. Mă bucur că ai venit.
După slujbă, m-a atins ușor pe braț.
— Este ceva ce trebuie să vezi, mi-a zis. Ceva ce ți-a lăsat el.
Am clipit. — Mie?
A băgat mâna în poșetă și a scos o cheie mică, argintie.
— Nu a încetat niciodată să se gândească la tine, spuse încet. Ai vrea… să vii cu mine? La biroul avocatului?
Am privit cheia din palma ei. Mâinile îmi tremurau, dar am întins brațul și am luat-o.
Am ajuns într-un birou liniștit de avocat. Totul mirosea a piele și hârtie.
M-am așezat rigid în fața unui bărbat în costum bleumarin. Laura stătea lângă mine, cu mâinile împreunate în poală. Nu a spus mare lucru, doar mi-a oferit o privire blândă, încurajatoare.
— Începem, spuse avocatul, răsfoind un dosar gros. Richard a lăsat instrucțiuni clare pentru această lectură.
Se opri și se uită la mine.
— Fiicei sale, Emma, îi lasă conținutul unui seif personal, un fond fiduciar și o scrisoare.
Mi s-a oprit inima. — A menționat numele meu?
— Da, spuse el. În mod specific și clar.
Scoase o cutie neagră cu cifru și o așeză pe masă. Laura introduse cheia mică pe care o aveam în încuietoare. Se auzi un clic. În interior erau hârtii — unele îngălbenite, altele recente. Avocatul îmi înmână primul dosar.
— Acestea sunt documente judiciare, spuse el. Tatăl tău a solicitat vizitarea de mai multe ori.
Le-am deschis cu mâinile tremurânde. Erau formulare ștampilate, scrisori de la avocați, chiar și date de audieri.
— Nu a fost niciodată acuzat de abuz sau neglijență, continuă avocatul. Mama ta… a invocat instabilitate emoțională. Dar nu exista niciun document medical, nicio mărturie. Doar afirmația ei.
M-am uitat la Laura. Ea a dat din cap, tristă.
— Mai este ceva, spuse avocatul. Această notă— arătă către o hârtie dactilografiată. —menționează motivul din spatele refuzului ei. După divorț, tatăl tău s-a căsătorit cu fosta cea mai bună prietenă a mamei tale.
Respirația mi s-a tăiat. — Ce?
— Nu l-a iertat niciodată, a șoptit Laura. L-a scos complet din viața voastră. Și… și a făcut imposibil ca el să poată ajunge la tine.
Am scos mai multe hârtii din cutie. Scrisori adresate mie. Cu ștampile „retur expeditor”. Felicitări de ziua mea, nedesfăcute, în plicuri mici. Pachete cu numele meu, toate marcate „imposibil de livrat”.
Mi se strângea gâtul. — A încercat.
— Da, spuse Laura. Nu a încetat niciodată.
Avocatul a împins un plic gros peste masă.
— Acesta este fondul fiduciar, spuse. Iar aceasta… este scrisoarea pe care a lăsat-o.
Am desfăcut foaia.
Pentru viața pe care mi-aș fi dorit să ți-o pot oferi. Sper că te va ajuta să o construiești, totuși. Nu am încetat niciodată să te iubesc.
Lacrimile au început să-mi curgă tăcute. Nu puteam vorbi.
Am condus până la casa lor în liniște. Gândurile îmi zbârnâiau în cap, grele și ușoare în același timp. Înăuntru, Laura m-a condus pe un hol îngust. La capăt, s-a oprit lângă o ușă albă, mică.
— Mi-a cerut să nu schimb această cameră, a spus. Nici măcar după ce s-a îmbolnăvit.
A deschis-o încet. Părea un muzeu al amintirilor. Nu despre el — ci despre mine.
Rafturi întregi cu fotografii înrămate din școală, începând din grădiniță. Decupaje din ziarul liceului. Un program de la absolvirea facultății.
Am făcut un pas mai aproape. Pe birou stătea cartea mea preferată din copilărie. Pe un raft, bolul din lut pe care l-am modelat în clasa a cincea și l-am dăruit unei rude apropiate.
— Cum a făcut rost de toate astea? am șoptit.
— A urmărit tot, spuse Laura încet. Rețele sociale, prieteni vechi, oricine i-ar fi oferit o fărâmă din viața ta. Le-a păstrat pe toate aici.
În colț, era o floare uscată, lipită cu bandă pe perete.
— E din buchetul tău de la absolvire, spuse ea. A stat în spatele terenului. Nu voia să strice nimic. Doar voia să te vadă.
Am rămas privind, împietrită.
— Spunea că asta era „camera speranței” lui, spuse Laura. Spera că, într-o zi, vei trece pe acea ușă.
M-am întors încet, într-un cerc complet, privind totul în jur. Viața mea, urmărită de la distanță. Iubită în tăcere.
— Am crezut că nu-i păsa, am spus, cu vocea tremurând.
— Întotdeauna i-a păsat, a șoptit ea. Doar că nu i s-a permis să-ți arate.
M-am așezat pe marginea patului, ținând în mână una dintre felicitările pe care le scrisese.
Fusesem furioasă atâția ani. Dar acum, tot ce simțeam era durere. Nu pentru mine. Pentru el. Pentru tot ce pierdusem. Și, pentru prima dată, nu mă mai simțeam singură.
Am început să o vizitez pe Laura o dată pe săptămână. La început, a fost ciudat. Stăteam în bucătăria ei, beam ceai, vorbind despre vreme sau trafic. Dar, puțin câte puțin, am început să ne deschidem.
Mi-a arătat fotografii vechi — tata pescuind, râzând, dansând în sufragerie cu doi copii cocoțați pe umeri.
— Îi plăcea să gătească, mi-a spus într-o după-amiază. Clătite în fiecare sâmbătă. Chiar făcea fețe din sirop.
Am zâmbit slab.
Apoi mi-a spus: — Ar vrea să te cunoască. Dacă ești pregătită.
Nu eram sigură că sunt. Dar am spus „da”. Fiul ei, Caleb, semăna leit cu tata. Fiica ei, Lily, avea ochii lui.
— Salut, am zis, emoționată.
— Salut, a zâmbit Lily. Îți plac jocurile de societate? Tata trișa mereu la Monopoly.
Am râs fără să-mi dau seama.
Mi-au povestit povești — atât de multe povești. Zile de naștere la care nu lipsea. Cântece inventate la culcare. Glumele lui proaste, filmul lui preferat, felul în care dansa când spăla vasele.
Fiecare cuvânt era ca o mică înțepătură în inimă. La început, mă durea. Ratasem tot. Dar apoi s-a produs o schimbare. În loc de invidie, am simțit… liniște.
Nu voiau să-mi bage în față acele momente. Mi-l ofereau și mie, bucățică cu bucățică.
Am început să-l văd pe tatăl meu nu ca pe omul urât de mama, ci ca pe cineva real. Cineva plin de iubire. Cineva care a încercat. Fiecare vizită cu ei mă îmblânzea. Tăișul furiei mele se tocea. Tristețea rămânea, dar nu mă zdrobea.
Într-o zi, Laura a spus: — Ar fi fost atât de mândru de tine.
Am crezut-o. Pentru prima dată în viața mea, am crezut că și el m-a dorit. Și, cumva, asta a făcut toată diferența.
