Redactia
Al Pacino e câștigător al premiului Oscar și a jucat în zeci de filme clasice de-a lungul celor aproape 50 de ani de carieră, de la debutul său de star în „The Godfather” (1972) până la triumful de la sfârșitul carierei sale în „The Irishman” (2019). Iată care sunt cele mai bune 5 de filme ale lui Pacino.
Al Pacino, o legendă a filmului
Deși este o legendă a actoriei, lui Pacino i-au trebuit 20 de ani și 8 nominalizări pentru a-și încasa în sfârșit premiul Oscar I.O.U. pentru „Scent of a Woman” (Cel mai bun actor, 1992). Înainte de asta, a concurat pentru „The Godfather” (Cel mai bun actor în rol secundar, 1972), „Serpico” (Cel mai bun actor, 1973), „The Godfather, Part II” (Cel mai bun actor, 1974), „Dog Day Afternoon” (Cel mai bun actor, 1975), „… And Justice for All” (Cel mai bun actor, 1979), „Dick Tracy” (Cel mai bun actor în rol secundar, 1990) și „Glengarry Glen Ross” (Cel mai bun actor în rol secundar, 1992), dar nu a câștigat niciuna dintre aceste candidaturi.
În mod surprinzător, nominalizările sale din 1992 pentru „Scent of a Woman” și „Glengarry Glen Ross” au fost urmate de o lungă perioadă de secetă a Academiei, în pofida unor interpretări suplimentare aclamate de critică în „Heat” (1995), „Donnie Brasco” (1997), „The Insider” (1999) și „Insomnia” (2002). În acest timp, a devenit un favorit al televiziunii cu roluri câștigătoare de Emmy în „Angels in America” (2003) și „You Don’t Know Jack” (2010), obținând o candidatură suplimentară pentru „Phil Spector” (2013).
Cele mai bune filme ale lui Al Pacino
Al Pacino e unul dintre cei mai legendari și mai apreciați actori din toate timpurile, Al Pacino a ajuns să fie considerat unul dintre cei mai buni actori din istoria cinematografiei. Filmografia sa cuprinde unele dintre cele mai bune filme create vreodată, iar o mare parte din succesul acestor filme are legătură cu interpretările lui Pacino în ele.
SERPICO (1973)
Regizat de Sidney Lumet. Scris de Waldo Salt și Norman Wexler, după cartea lui Peter Maas. În distribuție: John Randolph, Jack Kehoe, Biff McGuire, Tony Roberts, Allan Rich, Albert Henderson, M. Emmet Walsh.
Povestea cu un om cinstit împotriva unui sistem măsluit era aproape un gen propriu în anii ’70, și niciun film nu a exemplificat mai bine această mentalitate decât „Serpico” al lui Sidney Lumet. Inspirat dintr-o poveste adevărată, filmul îl are în rolul lui Pacino în rolul lui Frank Serpico, un detectiv din New York care denunță corupția galopantă din cadrul poliției, doar pentru ca colegii săi să îi întoarcă spatele.
THE INSIDER (1999)
Regizat de Michael Mann. Scris de Eric Roth și Mann, bazat pe articolul „The Man Who Knew Too Much” de Marie Brenner. Cu: Russell Crowe, Christopher Plummer, Diane Venora, Philip Baker Hall, Lindsay Crouse, Debi Mazar.
Pacino s-a reîntâlnit cu regizorul „Heat”, Michael Mann, pentru acest thriller captivant despre modul în care jurnalismul a scos la iveală riscurile pentru sănătate ale Big Tobacco. El îl interpretează pe Lowell Bergman, un producător al emisiunii „60 Minutes” care se luptă cu CBS pentru a difuza un segment cu un interviu cu fostul chimist de cercetare de la Brown & Williamson, Jeffrey Wigand (Russell Crowe), care dezvăluie natura dependentă a țigărilor.
Christopher Plummer oferă o interpretare secundară memorabilă în rolul legendarului jurnalist Mike Wallace, care a realizat interviul cu Wigand. Pacino este surprinzător de discret în rolul lui Bergman, un om cu principii care apără drepturile presei libere. În epoca știrilor false, „The Insider” rămâne o examinare a integrității jurnalistice care îndeamnă la reflecție. Deși Crowe a fost nominalizat pentru cel mai bun actor, atât Pacino, cât și Plummer au fost trecuți cu vederea la Oscaruri. De fapt, filmul a pierdut toate cele șapte candidaturi, inclusiv cea pentru cel mai bun film („American Beauty” a câștigat acest premiu).
THE GODFATHER (1972)
Regizat de Francis Ford Coppola. Scris de Mario Puzo și Coppola, după cartea lui Puzo. Cu: Marlon Brando, James Caan, Richard Castellano, Robert Duvall, Sterling Hayden, John Marley, Richard Conte, Diane Keaton.
Este un comentariu interesant despre cultura americană faptul că cea mai profundă ilustrare a importanței familiei provine dintr-un film despre Mafia, și totuși, aceasta este cea mai importantă concluzie din „Nașul”. Capodopera lui Francis Ford Coppola, câștigătoare a premiului pentru cel mai bun film, este centrată pe Don Vito Corleone (Marlon Brando), patriarhul îmbătrânit al unui sindicat al crimei care trebuie să transfere puterea fiului său reticent, Michael (Pacino). Pe măsură ce Michael învață încet-încet adevărata grosime a sângelui, idealismul său cu ochii larg deschiși este încet-încet ciopârțit, ducând la o concluzie cutremurătoare. „Nașul” a devenit un mega succes, câștigând premiile Oscar pentru Cel mai bun film, Cel mai bun actor (Brando) și Cel mai bun scenariu adaptat (Coppola și Mario Puzo).
DOG DAY AFTERNOON (1975)
Regizat de Sidney Lumet. Scris de Frank Pierson, bazat pe articolul „The Boys in the Bank” de P. F. Kluge și Thomas Moore. Cu: John Cazale, James Broderick, Charles Durning, Lance Henriksen, Chris Sarandon, Penelope Allen, Carol Kane.
„Dog Day Afternoon” este genul de film care ar putea ușor să se transforme în farsă involuntară: bazat pe o poveste adevărată, se învârte în jurul unui escroc începător (Pacino) care încearcă să jefuiască o bancă pentru a plăti operația de schimbare de sex a iubitei sale (Chris Sarandon). Cu toate acestea, regizorul Sidney Lumet fundamentează materialul senzaționalist cu realism documentar. Pacino aduce o mare pasiune și simpatie în rolul lui Sonny, un om prea bun și prea grijuliu pentru a fi un criminal. Frank Pierson a câștigat un Oscar pentru Cel mai bun scenariu original, în timp ce filmul a concurat pentru Cel mai bun film și Cel mai bun regizor. Pacino a fost nominalizat la categoria Cel mai bun actor, însă a pierdut în fața lui Jack Nicholson („One Flew Over the Cuckoo’s Nest”).
THE GODFATHER, PART II (1974)
Regizat de Francis Ford Coppola. Scrisă de Coopola și Mario Puzo, bazată pe cartea „The Godfather” de Puzo. Cu: Robert Duvall, Diane Keaton, Robert De Niro, Talia Shire, Morgana King, John Cazale, Marianna Hill, Lee Strasberg, Michael V. Gazzo.
Puține continuări pot ține piept originalului; și mai puține le pot depăși. Așa că nu este puțin lucru că Francis Ford Coppola a reușit să urmeze o capodoperă câștigătoare a premiului Best Picture cu o alta. În „The Godfather, Part II”, regizorul pune în paralel ascensiunea lui Michael Corleone (Pacino) cu cea a tatălui său, Vito (Robert De Niro), în New York-ul anilor 1920. Puterea nu a fost bună pentru tânărul Corleone: nu mai este disperat să se distanțeze de afacerile familiei, a devenit falimentar din punct de vedere moral și cu ochi de rechin, capabil să-și ucidă propriul frate (John Cazale) pentru a-și consolida imperiul.
La final îl găsim izolat și paranoic, o coajă a ceea ce a fost. Este una dintre cele mai mari transformări din istoria filmului, iar între cele două filme, Pacino oferă performanța vieții sale. Deși filmul a câștigat șase premii Oscar, inclusiv cel mai bun film și cel mai bun regizor, Pacino a pierdut premiul pentru cel mai bun actor în favoarea lui Art Carney („Harry și Tonto”).
