Mirela Loșniță
Dă-l pe tatăl tău la azil sau te părăsesc, nu mai pot așa – plângea soția mea. Igor credea că viața este făcută din echilibru: muncă, liniște și puțină iubire din partea celor apropiați. Însă, într-o zi de aprilie, acel echilibru s-a rupt în cel mai dureros mod cu putință, atunci când soția lui a rostit cuvintele care l-au forțat să aleagă: „Dă-l pe tatăl tău la azil sau te părăsesc, nu mai pot așa!”
Pe moment, Igor nu a spus nimic. Doar s-a uitat la Maria, femeia pe care o iubea de opt ani și care acum părea străină. Lacrimile ei nu mai trădau durere, ci exasperare. Apoi, s-a întors spre tatăl său, Nicolae, care se uita calm, dar cu o privire ce părea să-l dezbrace de tot ce era fals în el.
Nu era furie în ochii bătrânului. Nu era nici reproș. Doar o durere mută, o tăcere care cântărea cât toată greutatea lumii. Nicolae nu ceruse niciodată nimic. Nici când soția lui murise, nici când bolile îl începuseră, nici acum. Doar acceptase, în tăcere, fiecare umilință subtilă, fiecare gest de jenă din partea nurorii sale.
Dă-l pe tatăl tău la azil sau te părăsesc, nu mai pot așa – plângea soția mea
„Fiule,” spuse Nicolae cu o voce slabă, dar clară, „înainte să plecăm, aș vrea să-ți arăt ceva.” Era ca un om care simțea că, înainte să fie împins în afara propriului cămin, trebuia să-și lase o urmă.
Igor îl urmă, stânjenit, în dormitor. Maria oftă lângă ușă, grăbită de programul șoferului care îi aștepta să-l ducă pe bătrân la azil.
În camera lui Nicolae, mirosul de lemn vechi și levănțică se amesteca cu liniștea apăsătoare. Bătrânul se aplecă greu spre noptieră, scoase un caiet cu coperte roase, și din el o fotografie îngălbenită.
„Asta vreau să-ți arăt.”
În imagine, o familie întreagă: el, mama lui pe care abia și-o mai amintea, fratele său mai mare, Sergiu, și tatăl lui, tânăr și zâmbitor, cu o mistrie în mână. O casă nouă în fundal. Un viitor care abia începea.
Ce înseamnă să porți o familie pe umeri
„Când am construit casa asta,” începu Nicolae, „muncisem deja 12 ore pe zi în fabrică. În weekend, mergeam 50 de kilometri să-mi văd părinții. Erau bătrâni, bolnavi. Mama nu putea nici măcar să-i pună apă în pahar lui tata. Așa că mergeam. Mereu.”
Igor îl asculta. Nu știa de ce, dar fiecare cuvânt rostit de tatăl lui îl lovea mai tare decât orice ceartă avută cu Maria. „Într-o zi, un vecin m-a sunat. Mi-a spus că tata nu mai putea merge. Am condus într-o fugă. L-am dus la spital. Avea pneumonie. Doctorul mi-a spus că, dacă mai întârziam o zi, murea.”
Se opri o clipă. „Atunci am decis să-i aduc să locuiască aici. Camera din spate a fost a lor. Nu aveam spațiu, dar am făcut loc. Mama ta i-a îngrijit ca pe părinții ei. Niciodată n-am zis că sunt o povară.”
Igor simți cum ceva se rupe în el. Se văzu în acel gest simplu al tatălui, de a-și asuma tot, fără să ceară nimic. Și apoi se văzu pe sine: fiu care își lăsa tatăl pe mâna unor străini, la cererea unei femei care n-a înțeles niciodată ce înseamnă sacrificiul.
„Tata face parte din această familie. Dacă nu poți accepta asta…”
„Nu vreau să te fac să te simți vinovat,” adăugă Nicolae. „Dar când ai format această familie, ai știut că eu fac parte din ea. Acum… mă excluzi.”
Igor se prăbuși în genunchi. „Iartă-mă, tată… iartă-mă!”
Dar Nicolae nu avea nevoie de scuze. Avea nevoie de fiul său. De bărbatul care, în fața greutății, ar fi trebuit să rămână în picioare.
Când Maria intră în cameră, supărată de întârziere, Igor se ridică. Avea lacrimi pe obraji, dar vocea îi era fermă.
„Nu mai e nevoie de șofer. Tata rămâne acasă.”
Maria clătină din cap. „Ce spui? Am plătit deja!”
„Dacă nu poți accepta că tata face parte din această familie, poate că nu împărtășim aceleași valori.”
Maria, pentru prima dată, se simți învinsă. Încercă să joace cartea emoției, dar Igor nu mai era același. Decizia era luată.
„Atunci voi pleca eu,” spuse ea, cu vocea tremurândă.
„E alegerea ta.”
Tăcerea care reface punți rupte
După plecarea Mariei, Igor rămase lângă tatăl său. „Nu trebuia să ajungem aici…” murmură el. Dar Nicolae îl liniști. „Nu e niciodată prea târziu să faci ce e drept.”
În acea seară, pentru prima oară în ani, au stat la masă doar ei doi. Igor asculta. Tatăl povestea despre tinerețe, despre dragoste, despre speranțe. Iar el învăța. Târziu, dar cu sete.
Când l-a sunat Sergiu, Igor a spus simplu: „Tata e acasă. Și aici va rămâne.” Fratele său, răscolit de emoție, a promis că vine. Și a venit.
Timpul nu iartă, dar oferă șansa de a repara
Lunile care au urmat nu au fost ușoare. Dar au fost adevărate. Igor și Sergiu au angajat o asistentă care să vină câteva ore zilnic, dar în rest, grijile, mesele, poveștile, toate le făceau împreună. Cu mâinile lor.
Uneori oboseala era copleșitoare. Dar Igor nu mai simțea vină. Nici frică. Ci o pace profundă, care venea din certitudinea că face ceea ce e drept.
Iar fotografia veche de pe noptieră devenise simbolul acelei promisiuni nerostite, dar sfinte: că o casă adevărată nu este făcută doar din cărămidă și acoperiș, ci din inimile celor care se iubesc și se respectă până la capăt.
