Sicriul gol de la miezul nopții. Adevărul care a îngrozit un sat întreg

Sicriul gol de la miezul nopții.  În micul sat românesc, unde fiecare îl cunoștea pe celălalt, domnea o tăcere apăsătoare. Înmormântarea micuței Alina, nepoata iubită a lui Ștefan Petrescu, adunase toți locuitorii. Durerea încătușase inimile, iar lacrimile curgeau șiroaie. Dar în mijlocul acestei dureri, bătrânul bunic și credinciosul său câine, Pufos, simțeau ceva ciudat, inexplicabil.

Citește și

Doliu în politica românească. A murit un membru important USR. S-a și filmat înainte să...

De obicei liniștit și blând, Pufos începuse brusc să latre și să se agite lângă sicriu, ca și cum ar fi vrut să spună ceva. Se smucea în lesă și își înfingea labele în marginile sicriului, scrâșnind și lătrând cu o intensitate ieșită din comun. Nimeni nu înțelegea comportamentul animalului. Unii chiar îl priveau cu dispreț, considerându-l un semn de tulburare a ritualului sacru.

Sicriul gol de la miezul nopții

Ștefan Petrescu, un bărbat trecut de 70 de ani, cu chip brăzdat de ani, și-a șters ochii umezi și l-a tras pe Pufos înapoi. Dar neliniștea câinelui nu i-a dat pace. Un fior rece i-a străbătut coloana și, deodată, bătrânul a simțit un nod în gât. A încercat să-l ignore, dar ceva în el îi spunea că nu e în regulă.

Când corul bisericesc și-a început cântarea de jale, iar preotul rostea rugăciunea de despărțire, Ștefan s-a ridicat brusc de pe scaunul său și s-a apropiat de sicriu. Oamenii au încetat să mai șoptească. Toți se uitau la el cu uimire și îngrijorare. Se gândiseră că durerea i-a afectat mintea. Ce rost avea să deschidă sicriul acum, când ceremonia ajunsese la apogeu?

Dar Pufos devenise de neoprit. Lătratul său era aproape ascuțit, iar ochii îi erau fixați pe capacul de lemn ca și cum ar fi văzut ceva ce oamenii nu puteau vedea. Ștefan, cu inima bubuindu-i în piept, s-a apropiat și, cu mâna tremurândă, a atins lemnul rece al sicriului. În acel moment, a auzit un sunet slab. Foarte slab. Ca un geamăt.

S-a oprit. Mulțimea înghețase. Până și preotul rămăsese cu gura deschisă, nemaiîndrăznind să rostească nimic. Apoi, din nou, geamătul. Slab, dar prezent. Nu era o iluzie.

— Alina?!… a murmurat bătrânul.

Și-a strâns curajul și a desfăcut zăvorul metalic. Cei din jur au încercat să-l oprească, dar era prea târziu. Capacul a fost ridicat cu un scârțâit prelung, iar Ștefan a privit înăuntru. Ceea ce a văzut l-a făcut să i se ridice părul în cap. Ochii i s-au mărit de groază.

Ochii care clipeau în sicriu

Alina… micuța lui Alina… avea ochii întredeschiși. Genele i se mișcau. Era vie. Chipul îi era palid, dar nu avea acea rigiditate specifică morții. Respira. Slab, aproape imperceptibil, dar respira.

Un țipăt s-a auzit din mulțime. Femeile au început să plângă isteric. Un bărbat a căzut în genunchi, făcându-și cruce. Până și preotul părea că nu-și găsește cuvintele.

— Trăiește! Trăiește! a urlat cineva.

Bătrânul Ștefan a sărit peste marginile sicriului, a ridicat-o ușor pe Alina și i-a simțit suflarea pe gât. Era rece, dar reală. A fost nevoie de câteva secunde până să-și revină din șoc.

— Sunați la salvare! E în viață! Nu mai e timp!

Telefonul a căzut din mâna cuiva. Altul a alergat afară, țipând către vecini. Pufos se liniștise brusc și se așezase lângă fetiță, cu botul lipit de picioarele ei.

Ambulanța a ajuns în mai puțin de 15 minute. Un timp record pentru zona izolată în care se afla satul. Medicii au preluat copilul imediat și, cu puține cuvinte, au explicat ce s-a întâmplat. Un caz rar de catalepsie. O stare asemănătoare morții, în care semnele vitale sunt aproape imposibil de detectat cu ochiul liber.

Alina nu murise niciodată.

Fusese declarată decedată de un medic de gardă, grăbit, obosit și fără aparatura necesară. În realitate, fetița intrase într-o stare de șoc sever, în urma unei alergii la un antibiotic nou administrat.

Ștefan și-a dus mâinile la gură. Lacrimile i se prelingeau pe obraji. În acea zi, în loc să o îngroape, și-a recăpătat nepoata. O minune. Un miracol. Sau, poate, doar intuiția profundă a unui suflet care nu a acceptat niciodată adevărul dureros.

Întoarcerea acasă și schimbarea vieții

După mai bine de o săptămână de tratamente intensive, Alina s-a întors acasă. Zâmbea. Deși slabă, era conștientă și își amintea vag totul. Spunea că visase un loc întunecat, rece, dar simțise mereu prezența bunicului și pe Pufos, care o chema înapoi.

Satul nu-și revenise din șoc. Povestea se răspândise ca un foc de paie, iar oamenii veneau să o vadă pe Alina ca pe o sfântă. Oamenii care o plânseseră o priveau acum cu venerație. Iar Ștefan… el nu mai era doar un bătrân singuratic cu un câine. Era omul care sfidase moartea. Era bunicul care și-a ascultat instinctul.

De atunci, fiecare copil din sat spunea „bunicule, dacă îmi e rău, să-l aduci pe Pufos lângă mine”. Câinele devenise un simbol al salvării, al vieții. Nimeni nu mai râdea de el, nimeni nu-l mai gonea. Îi lăsau chiar o farfurie cu ciorbă în fața porților.

Dar ceea ce avea să urmeze, avea să lase satul fără cuvinte… din nou.

Într-o seară rece de octombrie, Ștefan Petrescu s-a trezit brusc din somn. Pufos lătra din nou. Dar nu era lătratul agitat de dinainte. Era un urlet grav, adânc, aproape uman. S-a ridicat cu greu din pat și s-a dus să-l liniștească. Dar câinele nu era în casă. Ușa era deschisă, iar în curte… nimic.

A pornit în grabă pe uliță. Simțea că ceva nu e în regulă. O mână nevăzută parcă îl trăgea spre biserică. Când a ajuns acolo, a văzut sicriul… același. Era scos din cripta temporară, din greșeală. O echipă de muncitori făcea reparații la fundația capelei, iar unul dintre ei, neștiind istoria sicriului, îl lăsase în mijlocul curții.

Pufos era acolo. Lângă el. Tăcut acum. Tremura. Iar când Ștefan s-a apropiat, a simțit din nou acel fior în ceafă. Deși știa că e imposibil, a pus mâna pe capac și l-a deschis.

Înăuntru… nu era nimic.

Sicriul era gol scrie lamineacasainromania.

Și tot ce a mai putut spune, cu vocea tremurândă, a fost:

— Atunci… pe cine am salvat?

Înăuntru… sicriul era gol. Ștefan a înlemnit, privind lemnul rece și lipsa trupului ce ar fi trebuit să fie acolo. Pufos s-a așezat lângă el, tăcut, cu ochii umezi, iar un vânt rece a început să sufle prin curtea bisericii, de parcă timpul însuși își ținea respirația. Un gând i-a înțepat mintea ca un cui: dacă Alina fusese salvată, atunci cine fusese înmormântat cu adevărat? Sau, mai rău, fusese vreodată cineva în acel sicriu.