Laciu Andreea
Într-un orășel tăcut, unde iernile păreau mai lungi decât oriunde altundeva, trăia Mara, o femeie de aproape șaizeci de ani. Casa ei era simplă, cu un mic pridvor și un garaj din lemn vechi, unde nu intra nicio mașină, ci doar amintirile. Acolo, acoperit de o prelată groasă și praf așezat ca o pătură uitată, stătea un pian.
Era al fiului ei, Andrei.
Când era mic, Andrei cânta în fiecare după-amiază. Degetele lui alergau pe clape ca niște păsări, iar Mara îl asculta din bucătărie, cu mâinile înmuiate în aluat, simțind că lumea e frumoasă atâta timp cât el poate cânta.
Dar Andrei a crescut și a plecat la Conservator, în alt oraș. Și apoi, într-o zi de iarnă, un accident l-a smuls din viață, cu o cruzime care nu oferă nici măcar timp de rămas bun. Avea doar 23 de ani.
După înmormântare, Mara n-a mai deschis garajul. A tras cheia și a lipit-o cu bandă pe interiorul unui sertar. Pianul, tăcerea lui, era prea greu de purtat.
Timpul a trecut, dar durerea a rămas ascuțită. Zilele ei erau pline de gesturi mecanice, iar nopțile, de lacrimi. Vecinii spuneau că e o femeie curajoasă. Dar ea știa că nu e curaj. Era doar gol.
Într-o zi de martie, Mara a primit o scrisoare. Scrisul era copilăresc, cu litere tremurate:
„Doamnă Mara, sunt Ana, am 9 ani. Trec în fiecare zi pe lângă casa dumneavoastră când merg la școală. Am auzit odată o vecină spunând că fiul dumneavoastră cânta la pian. Și eu vreau să cânt. Dar părinții mei nu își permit lecții. Ați putea să-mi arătați cum era?”
Mara a citit scrisoarea de trei ori. Nu știa cine e Ana, nici de ce un copil i-ar scrie ei. Dar într-o după-amiază, când soarele bătea leneș prin ferestre, a deschis sertarul. A luat cheia. A mers la garaj. A tremurat, dar a descuiat.
Când a tras prelata, praful s-a ridicat ca o fantomă. Pianul era acolo, întreg, tăcut, dar neînvins de timp. L-a atins cu palma. Lacrimile i-au venit singure.
Ana a venit a doua zi. Mică, cu codițe, ochi vii și un caiet sub braț. S-a uitat timidă la Mara, apoi la pian.
— Îmi pare rău că fiul dumneavoastră a murit, a spus Ana, fără să se ferească de adevăr. Dar mi-ar plăcea să-l cunosc prin ceea ce făcea.
Mara n-a știut ce să răspundă. A tras un scaun și a spus doar:
— Începe prin a asculta. Pianul nu e despre note. E despre suflet.
A urmat o rutină nouă. În fiecare miercuri și sâmbătă, Ana venea la Mara. La început stângace, atingând clapele cu teamă, apoi din ce în ce mai sigură. Râdea când greșea. Se bucura când învăța o melodie nouă.
Pentru Mara, zilele căpătau din nou formă. Nu mai gătea doar pentru ea. Îi cumpăra Anăi ciocolată caldă și îi lega părul când se desfăcea. Încet, garajul redevenea un loc viu.
Într-o seară, Ana a întrebat:
— Cum era Andrei?
Mara a zâmbit trist.
— Era lumină. Un băiat care râdea cu tot trupul. Nu spunea multe, dar când cânta, știai tot ce simțea.
— Poate-l aduc înapoi, zise Ana. Prin cântec.
Și într-un fel, așa a fost.
După șase luni, școala Anăi a organizat un recital. Ana a ales o piesă compusă de Andrei — una dintre cele rămase scrise într-un carnețel vechi, pe care Mara i-l arătase. A urcat pe scenă, cu pantofii prea mari și cu inima bătând tare.
Când a început să cânte, sala a tăcut. Melodia era simplă, dar purta o emoție adâncă. Mara, în primul rând, și-a ținut mâinile în poală, tremurând. Nu era doar Ana pe scenă. Era și Andrei.
La final, lumea a aplaudat. Ana a coborât de pe scenă și a venit direct la Mara.
— A fost bine?
— A fost… perfect, a spus Mara, cu ochii în lacrimi.
În acea seară, acasă, Mara a lăsat garajul deschis. Pentru prima dată în ani, pianul rămânea la lumină.
Viața nu i-l adusese înapoi pe Andrei. Dar îi oferise ceva neașteptat: o nouă poveste. Una în care durerea se transforma în dar, iar iubirea nu se pierdea, ci doar își schimba forma.
