Adelina C
Pe strada Mihai Eminescu din București, în inima unei mahalale istorice, o clădire ce odinioară vibra la acordurile pianului Cellei Delavrancea, o mare pianistă și personalitate culturală a României, și-a schimbat destinul într-un mod neașteptat. Locul care odinioară aduna laolaltă elitele culturale ale Bucureștiului, transformându-se într-un adevărat templu al muzicii și al dialogului intelectual, servește acum preparate chinezești sub numele de „furnici în copac”, în cadrul unui restaurant chinezesc ce ocupă parterul casei istorice.
O poveste plină de amintiri și de schimbări
Adresa istorică, situată la numărul 151 pe strada Mihai Eminescu, era cunoscută ca fiind casa în care Cella Delavrancea a trăit și a creat. O placă modestă, amplasată pe zidul clădirii, oferă trecătorilor informația că acolo a locuit și a cântat celebra pianistă. Alături, în aceeași curte, se află și casa Henriettei Delavrancea-Gibory, sora Cellei și una dintre primele arhitecte ale țării, acum trecând aproape neobservată în peisajul urban.
Mihai Șora, prieten al Cellei Delavrancea, rememorează vizitele făcute în casa pianistei, subliniind atmosfera culturală vibrantă care domina spațiul. Reflectând asupra modului în care personalitățile marcante sunt onorate în alte țări, Șora evocă amintirile legate de Cella, o personalitate care a trăit intens prin muzică, prietenie și dialog intelectual.
„Câteva sute de oameni adunați într-o sală de spectacole din București privind-o pe Doamna Cella cu admirație și stimă, în vremuri în care admirația pentru altcineva fusese interzisă de cuplul Ceaușescu, iar stima – cuvânt confiscat de propagandă- luase înfățișarea unui servilism grotesc. Ziua aceea de decembrie a anului 1987, când Cella Delavrancea pășea în Centenar înconjurată de artiști, de corul Madrigal, de prieteni și admiratori, pare astăzi neverosimilă; era un fel de insulă suspendată peste gaura neagră a dictaturii comuniste. Ceva cu totul neobișnuit s-a întâmplat atunci când Doamna Cella a urcat pe scenă, s-a așezat la pian, a rostit câteva cuvinte, apoi a început să cânte, însoțită de tandrețea, de mâinile și atenția grijulie a fostului ei ucenic, Dan Grigore. Atunci toți cei aflați în sală au respirat aerul curat al libertății”, își amintește Mihai Șora.
De la muzică, la gastronomie
Transformarea casei în restaurant chinezesc simbolizează o schimbare dramatică de destin, departe de lumea culturală și artistică pe care Cella Delavrancea a însuflețit-o. Această mutație este reflectată și în cazul altor clădiri istorice din București, cum ar fi casa lui Ștefan Luchian, acum o băcănie, evidențiind o tendință îngrijorătoare de a ne depărta de patrimoniul și identitatea culturală.
Poveștile și amintirile legate de casa Cellei Delavrancea și de sora sa Henrietta, împreună cu schimbările pe care le-au suferit aceste spații, ridică întrebări despre modul în care valorificăm și păstrăm patrimoniul cultural în contextul urban actual. În timp ce bucureștenii se delectează acum cu preparate chinezești în locul unde odinioară răsunau acordurile pianului, se conturează un peisaj cultural și urban în continuă transformare, cu reflecții asupra valorilor, memoriei și identității noastre colective.
„Orașul era zgomotos în alt fel decât azi, mai pitoresc. Precupeți, cu cobilița proptită pe umeri, purtând coșuri mari, treceau pe ulițe, în pas de buestru sacadat din cauza greutății și-și strigau marfa. Pescarul striga șalău proaspăt, șalău, șalău, în gura mare. Femeia cu lapte covăsit vocaliza ascuțit apoi dulce covăsilaa, aa, aa. Două vase de lemn rotunde și joase, cu capac, îi atârnau de cobiliță. Deschidea jumătate de capac și se zărea covăsila, în valuri mici și sidefii, scoasă, după învoială, cu lingura de lemn. Bragagii, încinși cu șorț, țînând cofa în mâna stângă, anunțau tare cu litera “r” înzecită: bragă rece, rece, bragă, rrrrece. Cel mai distins era grecul, purtând pe burtă o tavă cu zaharache, pistil (pastă presată de prune), smochine și curmale înșirate pe bețe, fisticuri într-un borcan mare”, Cella Delavrancea, Memorii, “Dintr-un secol de viață’”, Editura Eminescu, 1987.
